La 80 km de Beirut, 176 de Amman si 750 de Bagdad

In loc de introducere la perfect compus, prezent si viitor

Oriunde te-ai afla in Siria, esti la mica distanta de tarile vecine si parca nu esti intr-o tara bine delimitata administrativ si politic ci inapoi in timp, in vremurile in care pamantul rosu al Mesopotamiei apartinea unui singur mare popor, acela al celor 1001 de nopti.  Nu sunt prea multe semne de circulatie, iar cele in engleza sunt si mai putine. Ochii tai au insa parte de mult desert pietros,  castele bine conservate, femei in negru de poliester, zaharicale, cate un magarus ici colo si un cer plin de minarete, de oriunde te-ai uita.

Siria nu mi-a produs o revelatie la primul contact; de fapt, nici la al doilea; nu i-am simtit aroma la coborarea din avion, nu am luat in stapanire linia orizontului in desertul pietros si nu m-am topit in multimea de pe strada.  M-am simtit mereu altfel, venit de departe, prea alba, prea ne-imbrobodita, prea straina, si totusi oarecum de-acolo. E tara care nu mi-a apartinut nici o secunda si care a scapat mereu catalogarii. A fost mereu ca si cum micile ei asezari pierdute intr-un vast desert ma goleau de orice gand sau farama de sentiment. Am inceput sa o inteleg abia cand m-am intors acasa, dar nu imi cereti o concluzie. Inca astept sa se formeze, dar stiu deja ca mi-e draga. 

Ce urmeaza sunt fragmente de ganduri, informatii si senzatii, fara o logica calendaristica sau un fir narativ evident.  Aceasta este Siria mea si tot ce pot spune acum este ca fara ea, harta lumii mele ar fi avut o pata alba.   

***

First glimpse 

Aeroportul e mic, scund si in mod evident rudimentar. Polistitul de frontiera are uniforma cu doua numere mai mare si arata neglijent. Mai tarziu imi voi da seama ca asta e moda pe aici. Ma intreaba ce job am si ma blochez - oare ce sunt mai nou, si, mai important ce ar trebui sa fiu ca sa nu ii trezesc suspiciuni?. Cea dinaintea mea a raspuns, nu stiu daca in gluma sau serios ‘my job is employee’.

Iesim sa-l cautam pe taximetristul care ne asteapta si stand acolo ne atrage atentia un sirian in haina lunga traditionala. E primul pe care il vedem astfel. Nu trece insa mult si il vedem bruscandu-si sotia, impingand-o intr-un perete.  Sora mea ma sfatuieste prin sms sa raman low profile si sa stau pe langa Gabi. 

***

Serjilla, oras fantoma

L-am gasit cu greu in lipsa indicatoarelor in limba aproximativ-engleza (acelasi oras poate fi scris in 3 versiuni diferite pe 4 semne de circulatie). Oras mort, construit in 473 si abandonat la venirea arabilor, prin 600 si ceva. Cateva case sunt inca in picioare si cu putin efort iti poti inchipui ca pana mai ieri aici au locuit oameni. Poate sunt plecati la camp si se intorc? Nu se intorc, iar locul are un aer fantomatic. Impresia ia o forma mai violenta in momentul in care un grup de copii si mamele lor ma inconjoara, la inceput prietenosi si bilingvi, apoi onomatopeici si cu maini febrile ce ma pipaie si ma ciupesc de brate si fata. Reusesc sa ma eliberez si inteleg pe deplin senzatia omului abuzat. Yak. Nu trece mult si le inteleg uimirea exacerbata – lumina este alba ceea ce face ca pielea mea alba sa devina translucida. Arat probabil ca o stafie, apartin locului. Sau mai degraba sunt un animal de circ pentru cei de aici,  maslinii cu o fascinatie bolnavicioasa pentru tenul alb si parul blond.

***

Palmyra

Mandra regina Zenobia probabil nu s-a gandit ca din cetatea ei vor ajunge tocmai in Dacia strabuna vreo 5000 de palmirieni, veniti ca parte a trupelor romane sa colonizeze noile teritorii. Daca ei au venit la noi, si noi am fost la ei. Oaza in desert, Palmyra a cunoscut maretia si caderea, de ambele fiind responsabila regina amintita. Dupa ce si-a ajutat sotul sa treaca in nefiinta, Zenobia a cucerit Siria si Egiptul inferior si l-a infruntat pe Aurelian, pentru ca in 272 sa cada prizoniera. Palmyra nu si-a mai revenit la inflorirea anterioara, iar astazi turistul viziteaza mormintele etajate,  templul lui Ba’al  si orasul roman, foarte bine pastrat – amfiteatru, agora, decumanus.

La muzeul din oras, directorul este roman si sirian; vorbeste romaneste cu b in loc de p si spune ca se simte roman; si-a facut doctoratul in Romania si are cetatenie. Ne da carti de vizita pentru a le folosi in loc de bilete de intrare si ne povesteste pe unde sa ne blimbam prin Balmyra. Ne blace orasul, iar Jumma, ghidul tocmit la intrarea in templul lui Ba’al vorbeste bine engleza. Ne da cartea de vizita si ne roaga sa ii trimitem cele mai reusite fotografii pentru a le include in galeria foto. Sa imi pun un semn sa nu uit sa i le trimit!

***

First full glimpse.

Este seara si mergem sa ne intalnim cu un prieten sirian ce locuieste de 15 ani in Romania.  Vine cu prieteni localnici si impreuna, romani si sirieni, ne infratim la un hummus si un kebap cu visine. Se comanda intregul meniu (nu e scurt si nici lipsit de gust) si se sta la masa pana la ora 2 dimineata.

Daca am nevoie de o confirmare a faptului ca Siria este o super-destinatie de vacanta, nu e nevoie sa caut departe. Mancarea este fabuloasa. Naranj a fost primul si ultimul restaurant la care am mancat in Siria, si desi nici cele dintre nu au fost mai prejos, ii voi pastra mereu o vie amintire. Nu rostiti in fata mea cuvinte sau franturi de vorbe care aduc a hummus, lentil soup sau knafe.  Voi reveni asupra subiectului cu retete si recomandari.

***

Arhitectura si picioare desculte

Asa am petrecut o buna parte din zi, hoinarind prin moscheea Omeiazilor si cautand unghiuri bune pentru poze artistice. Adica, eu cautam unghiurile si le pasam fotografului. Rezultatul se poate vedea in magazinul gourmet Biscuit, de pe Bd N Balcescu nr 26.

Moscheea are o arhitectura remarcabila, coplesitoare pe alocuri daca stai in curtea interioara si-ti simti micimea in fata divinitatii. In afara moscheii mi-a mai placut mult sucul de rodii, coloana romana si stinghera si casa care avea  mereu covoare agitate pe balcon, toate punctate cromatic de copii vanzand carti postale, turisti nauci si porumbei multi, dar pasnici.   

***

Day three to six

Stam in Damasc si exploram orasul vechi (Damascul se bate cu Alep pentru titlul de cel mai vechi oras locuit fara pauza). Orasul vechi este fantastic; are strazi inguste pietruite, avand in parte un acoperis arcuit, pe alocuri ciuruit de gloantele revolutiei anti-franceze din din 1925. Mare parte din oras este souk sau piata sau bazar si in el se intra prin cateva porti, cu nume ca in 1001 nopti – Bab Touma in cartierul crestin, Bab Kisan inspre catedrala Sf Paul, Bab Sharki, Bab Al-Faradees.

Pentru ca nu imi gasesc cuvintele sa vorbesc despre Damasc, o las pe mai tarziu. Promit sa pun si poze.

Povestea biscuitului de MDF

Vineri 28 august 2009. Orele 16. Se avanseaza ideea unui spatiu gol, central, aflat in cautarea unei noi identitati. Sunt intrebata daca pot gasi un concept viabil comercial. Telefonic. Accept imediat propunerea. Nu stiu exact cu ce se mananca partea de viabilitate comerciala, dar conceptul exista, il am intr-un sertar mental de ceva vreme. Un fel de a pierde vremea este pentru mine santierul de castele de nisip de tip ‘cum ar fi daca’. Daca as avea un magazin gourmet, in cazul acesta. Exercitiul mental s-a pliat usor pe real, iar castelul de nisip a capatat repede fundatii de beton armat intr-o cladire, poate singura, reconsolidata in ultimii ani pe Bd Balcescu.

Septembrie 2009. Muncitorii sunt pe santier, iar arhitectii, absolut geniali, contureaza un spatiu departe de delicateria clasica. Nu am lemn masiv, rosiatic si datator de incredere, nu am rafturi multe, cu marfa coplesitoare. Nu am nici aerul acela de magazin d’autre fois, cald si primitor. Am in schimb o mica simeza, pentru ca am vrut sa am un spatiu pentru arta. Si mai am biscuiti care coboara din tavane, se agata de perete si sfarsesc ordonat in podea. A, sa nu uit de pisica-tigru si de fake murals. Dar mai bine veniti sa vedeti. Povestite nu au haz.  Merita povestit insa faptul ca, la numai 2 saptamani inainte de lansare, se deschide un magazin de pain fantaisie care are scrisuri pe pereti. Arhitectul vrea sa schimbam conceptul. Il inteleg dar din fericire nu vad asemanarea celor doua. Insist sa pastram, ma incapatanez sa joc rolul clientului obtuz si castig. Nu vreau sa pierd timp schimband conceptul, dar de fapt nu vreau sa schimb conceptul.

Noiembrie 2009. Gata de lansare. Incepe sa soseasca marfa. Vine si casa de marcat. Din acel moment somnul meu nu avea cum sa mai fie la fel. Siruri de cifre, notiuni vagi de profitabilitate si spaime severe de greseli contabilicesti imi imbogatesc noptile.    

Decembrie 2, 2009. Ora 12 :30 cand trebuia sa deschidem este nerealista. Ora 15 :30 si ea. Anuntul de pe usa mai suporta o schimbare – va fi 17 :30 sau nu va fi. A fost 18:30 si am trait in alta dimensiune prêt de 2 ceasuri. Multa lume, multe cumparaturi. Primele mele ore ca retailer. Si prima greseala – am uitat sa pregatim bani de rest.

Dupa cum spunea arhitectul, am vrut sa am cojones. Le am, dar unde e manualul utilizatorului ?   

Multumiri

Domnului B. pentru increderea sau inconstienta din ziua cand mi-a dat spatiul pe mana.

Lui Robert Marin, arhitect si artist care a construit o lume si careia ii raman datoare ever.

Ramonei, a carei caligrafie este nesfarsit subiect de discutie si admiratie, si nu numai pentru asta.

Lui Gabi, pentru incredere, suport, rabdare stoica si buzunar mereu deschis.

Roxanei, sora, confident si canapéa de psiholog/ sac de box.

Despre concert, Acropole si papusi gonflabile

Despre concert, Acropole si papusi gonflabile

Desi nu sunt rockerita (in ciuda admiratiei mele netarmurite pentru non-culoarea neagra), m-am nimerit la concertul AC/DC de la Atena saptamana trecuta. Spun m-am nimerit gandindu-ma la (in)apetenta pentru acest gen de muzica, si nu la partea logistica – bilet concert, bilet avion, cazare – in care am fost mai mult sau mai putin implicata.

Calatoritul in scopuri muzical-culturale a fost pentru mine o ocazie de a ma imprieteni cu un oras judecat in pripa intr-o prima calatorie, acum 3 ani. Atena este mare, cu peste 5 milioane de locuitori carora le revin pe cap de locuitor cel putin cate 10 artefacte si 2 coloane de temple (ionice, dorice sau corintice; mai stiti sa faceti diferenta?)

Oamenii sunt prietenosi si devin si mai prietenosi cand aud ca esti din Romania. No need for country branding here! Mancarea e buna; de fapt este atat de buna incat a devenit leitmotivul celor 4 zile petrecute la greci. In plus, mancarea devine cu atat mai buna cu cat taverna in care o mananci e mai departe de centru sau arata mai putin infloritor. Vremea a fost faina, salvata de briza care alunga parte din cele 30 de grade la soare.

Cam acestea ar fi coordonatele demo-gaastro-meteorologice. Intrind in detaliu, peste tot in Plaka, zona veche similara Lipscaniului nostru sau a bazarului istanbulic, intalneai tricouri negre. Mai noi sau mai vechi, mai grase sau mai slabe, mai decolorate sau mai obraznice, impodobite cu bratari de piele si blugi stramti, tricourile negre afisau acea expresie extatica a asteptarii implinite. Oamenii din ele stateau de obicei la o bere.

Pe la ora intrarii in stadion tricourile negre marsaluiau cuviincios spre porti. Cateva se opreau sa-si cumpere fistic, alune sau bere – Amstel la cutie, singura disponibila si care, culmea, nu isi facea reclama ca sponsor al evenimentului.

Pentru mine, prioritatea momentului a fost sa devin si eu un tricou negru; cumva, pe parcursul zilei baby-doll-ul meu alb cu broderii florale nu mi s-a mai parut potrivit. O data intamplata traansformarea (multumesc seller-ului pentru usurarea alegerii – pentru fete nu aveau decat un model, o marime) am inceput sa privesc in jur, de pe bucata mea de gazon sectiunea stanga-fata.

Nu a fost greu sa fac o segmentare a publicului; erau tricouri negre, tricouri negri si tricouri negre. Toate categoriile, marimile si intentiile – de la cel care i-a vazut pe AC/DC la debut, cand el insusi purta pantaloni scurti, la cei abia trecuti in tagma oamenilor cu familie care remorcau una bucata jumatate, la cei cu copii adolescenti la pachet; de la rockeri tineri, umbland in haita la batrani lupi solitari cu par lung si tricouri afisand concerte din ani de mult trecuti.

Pe stadion erau peste 50,000 oameni, toti ca unul. Un balaur cu mii de capete dublate de cornite vesele de dracusor aprins. Cand trenul AC/DC a sosit fumegand pe scena, iar Bill si Angus au inceput sa cante, tricoul meu cel negru m-a invatat sa sar, sa tip in cor, sa apreciez un solo de chitara si sa-mi gasesc punctul comun cu restul lumii rock. Care e acel punct nu stiu, dar a fost incredibila submersia intr-un sentiment comun imens, creat de muzica acestei trupe de la care nu recunosteam inainte decat 2 melodii.

Cat despre papusa gonflabila si care e legatura ei cu Acropolele, povestea e urmatoarea: vizitand pentru a doua oara vestigiile am avut bunul simt sa cedam insistentelor unei ghide cam zurlii. Am angajat-o si pentru o ora am fost conectati la o suma de informatii, teorii si mandrii nationale din care am retinut ca fiind mind-blowing raspunsul la intrebarea – de ce virginitatea era bunul cel mai de pret in antichitate? Simplu, practic si extrem de balcanico-machist. Pai intr-o epoca in care nu existau antibiotice iar STD-urile (i.e. bolile cu transmitere sexual) colcaiau in voie, nevasta trebuia pastrata cat mai sanatoasa pentru a creste copiii si a asigura perpetuarea casei. Astfel, luata virgina si intrebuintata in scopuri strict de procreare aceasta isi ducea la indeplinire menirea; legatura cu papusa gonflabila? Va las pe voi sa o descoperiti. Va mai spun doar ca AC/DC a avut o mega si relativ-decenta papusa gonflabila pe scena, iar in antichitate existau 3 categorii de femei – neveste, curtezane si preotese.

A, si inca ceva – coloanele ionice sunt acelea cu capitelul sub forma unor coarne de berbec stilizat, in caz ca va intrebati!

Guggenheim, Rammstein si tocanita de ansoa sau cum se poate petrece o vacanta de 24 de ore

Sambata ora 12:00 ora locala. Aterizare in Bilbao. Aeroport mic, fara izbucniri de personalitate. Orasul se dezvaluie insa rapid ca o mica metropola. Autostrazi performante, arhitectura indrazneata si strazi cochete, cu Louis Vuitton ca indicator al bunastarii sau bunului gust, in functie de scara valorica a fiecaruia.

Oprim direct la muzeu. That is Guggenheim, of course. Proiectat de Frank O Gehry, placat cu titanium si cu o statuie a unui catel necunoscut (noua) din flori si plante de sezon (20-22 grade ziua) muzeul imi pare o farfurie zburatoare, iar impresia nu tine doar de rotunjimile cupolei cat de dimensiune si amplasament, pe malul unui rau pe care altfel l-ai ghici ca fiind provincial.

Norocul ma urmareste; fara a fi planuit asta, vizita este incununata de o expozitie Frank Lloyd Wright, arhitectul care mi-e drag pentru ca a re-integrat casa in natura. Cele 2 etaje dedicate lui Wright prezinta cateva proiecte de locuinte si spatii publice schitate pe hartie de calc, cu sute si mii de detalii care te fac sa iti doresti sa fii asemeni lui, demiurgul ce construia lumi dupa chipul si asemanarea clientului. Merita vazut sau macar cautat pe Wikipedia proiectul centrului urban din Pittsburg, din pacate ramas fara finalizare practica, dar si planetariumul. Mi-au placut si salile de proiectie video, cu televizoare cat peretele, dar si expozitia permanenta ‘The matter of time’ a lui Richard Serra, in care niste bucati uriase de fier ruginit ofera calatorii in timp, dar limitate in spatiu la forme eliptice, sinuoase, nesfarsite si pe alocuri claustrofobice.

De la muzeu mergem sa mancam. Ne indreptam spre un mic port la vreo 20 de km de Bilbao, insa pana la parcare ma opresc in curtea muzeului pentru a quick bite. Sunt lesinata de foame inca din avion asa ca imi iau 3 tapas. Se dovedesc a fi delicioase si regret ca nu am luat mai multe. In sfarsit, pornim spre port. Cautam un restaurant al carui nume nu il stim, dar care este din sticla si e ultimul de pe faleza. Drumul este pitoresc, case carora noi le-am spune castele se sumetesc mandre pe mici coline de-a lungul drumului si te provoaca sa le gasesti utilizarea. Au un aer usor fanat, de fosta frumusete, cu piatra masiva sculptata decadent, vrejuri napadindu-le colturile si ferestre fara viata. Restaurantul se dovedeste a fi acolo unde ni s-a spus si este plin ochi. Ne facem loc spre masa si pana acolo ne taie respiratia 3 monstri lafaindu-se prajiti in farfuriile de pe drum. Se numesc monk fish; il stim, am mai mancat dar 3 dintre noi nu se pot abtine si-l comanda, pe langa portia dubla de shrimp, cea simpla de prawns si tocanita de ansoa. Mancarea eeste delicioasa si la masa aud numai povesti despre tapas-urile gustate de ceilalti inainte. Ei au venit cu 3 zile mai devreme. Aflu de exemplu ca in San Sebastian (Donostia in limba basca), oras modest cu vreo 20.000 locuitori restaurantele au adunat 12 stele Michelin. Mda, aud ca si la noi Heritage a incercat sau incearca sa o obtina pe prima. Prima din Romania.

Se pare ca mancarea este extrem de importanta aici; un leaflet luat de la aeroport mentioneaza un numar impresionant de produse alimentare cu denumire de origine controlata, plus inca altele bio sau in curs de acreditare. Decidem cu totii ca merita revenit, pentru o porceala planificata.

De la restaurant (deloc scump la vreo 280 euro, incluzand 2 sticle vin si desert pentru 4 insi) incercam sa ajugem la un pod mobil, unul din putinele in lume. Nu reusim. Nu stim daca e vina soferului (relaxat dupa masa copioasa) sau a GPS-ului (relaxat de felul lui). Dupa 3 intersectii ratate, 30 km in plus si 2 strazi cu un singur capat am decis sa renuntam si ne-am intors la Bilbao. Era timpul sa implinim lucrul pentru care venisem. Era vremea Rammstein. Am lasat masina la hotel si am luat metroul. Statiile de metrou din Bilbao merita vazute si incercate. Sunt proiectate de un arhitect tanar si se vede – sunt infoiate ca o coada de paun la exterior si aerisite in subteran. Se coboara 2 nivele, iar tavanul este cu adevarat inalt. In ceea ce priveste pasagerii, sunt mai rau ca ai nostri la orade varf. Multi cat incape si galagiosi cat cuprinde.

Concertul are loc la Bizkaia Arena, care nu, nu este un stadion ci un centru expozitional. Da, Rammstein concerteaza intr-un spatiu inchis, civilizat si asta nu deranjeaza deloc. Locul se umple rapid de tricouri negre. E prima data cand simt ca va fi un concert rock in oras. In cursul zilei am vazut putine prin oras; erau vreo doua ratacite la muzeu; de pe unul din ele am aflat despre un turneu din 2004; incepuse in Munchen, atat am putit citi. Vorbind de tricouri, merita amintit si cel pe care scria Guinness; era negru, deci adecvat. Favoritul meu e altul insa, tot negru insa misterios prin mesajul sau obtuz artsy craftsy freaks. Nu stiu de ce, dar m-am simtit usor vizata …

Nu am prins deschiderea voluntar; involuntar nu am prins nici locuri bune.

Privita de sus (din tribuna, ce va inchipuiti?) marea de oameni de pe peluza parea a fi o mare, intr-adevar. O mare in adancurile sale tulburi, reflectand o lumina calda, aurie in care bancuri masive de polipi se miscau sacadat, intr-un singur sens, inainte spre inapoi, spre inainte, spre inapoi. Polipii erau bineinteles mainile fanilor care ascultau, cantau si dadeau din maini la unison, aproape hypnotic  (daca poate fi astfel un rock in limba germana).

Privind de sus, din coltul meu ingrat, inghiontita de un pitic chel si chitara lui imaginara, calcata pe picioare de tineri basci cu limba darza si privirea incetosata de iarba atot-fumegatoare ma simteam ca Jacques Yves Cousteau. Eram fascinata de cuvintele care le ieseau cu atata usurinta de pe buze – doar erau in germana, scheize! Ma uluia rezistenta muschilor gatului, flexat de zeci si sute de ori pe ora. Ma soca indaratnicia mainii drepte care indiferent de individul de care era atasata, facea aceeasi miscare, inclinata la acelasi unghi si pe aceleasi coordonate geo-ritmice.

Ascultat de sus, din stanga scenei, Rammstein suna bine, dar parca mai bine e in masina, in trafic de dimineata bucuresteana, lent si galagios. Concertul in sine a fost fain, merita mers cu siguranta. Fanii Rammstein ar spune mai multe; pe scara mea de gradare a atractivitatii, a luat un scor bun – a fost intre Rolling Stones si AC/DC. E bine de stiut ca de la Madonna am plecat dupa 45 min, iar la Pearl Jam am dormit efectiv. Prefer insa sa ascult Rammstein in masina, pe drumul dinspre Constanta, in somnolenta dupa amiezii de duminica. Parca ma simt mai prietena cu limba germana in felul acesta.

Dupa concert am incercat sa gasim un bar de tapas deschis; am mers pret de vreun ceas fara noroc; alti avusesera insa, judecand dupa vacarmul strazilor si paharele inca pline cu care plecasera dupa ei, spre cluburi. Ne-am intors la hotel trezi si usor infometati; dimineata micul-dejun mi-a razbunat partial pofta noptii trecute; aveau jamon si queso Manchego. Ne-am facut bagajele si am plecat aeroport.

Lasam in urma amintirea unei zile cat o vacanta si frustrarea unui festin gastronomic. In plus, a fost singura vacanta in care nu am stiut nici o clipa numele strazii pe care aveam hotelul. La ora 11:55 am luat avionul inapoi spre casa, via Munchen.

Fain de vizitat:

http://www.guggenheim-bilbao.es/secciones/programacion_artistica/nombre_exposicion_imagenes.php?idioma=en&id_exposicion=64

 

Intro

Sa ai un blog in ziua de azi nu pare mare scofala si totusi mie mi-a luat cel putin 2 ani sa imi fac unul. Adica unul pe care sa il vizitez macar o data dupa creare. Minunea se datoreaza unui film la care prietenii mei s-au plictisit teribil. Mie mi-a placut, dar nu am aratat-o decat moderat. Nu stiu de ce, dar gandul ca mi-a placut cu adevarat un film usor, de duminica somnoroasa, m-a facut sa imi fie rusine cu mine. Nu va inchipuiti totusi ca era vreo comedie cu wanna-be ca actori si replici stupide.  Era cu o Meryl Streep la antipodul masterei de la Vogue (Diavolul se imbraca de la Prada), dar la fel de geniala. Si mai era cu si despre mancare. Mai exact despre scrierea unei carti de bucate. Filmul se cheama Julie & Julia si datorita lui exista acest blog.

Care e legatura cu filmul? Pai imi doream de mult sa scriu despre bunataturile pe care le gatesc now & then, despre calatoriile mele si despre povestile care se isca cateodata si pentru care nu gasesc rabdare sau interes in spatiul real. De aia imi place virtualul, suporta orice, mai bine chiar ca batrana hartie.

Cine e Mau si de ce povestile ii apartin? Mau e mitza din frontispiciu (silabisit fron-tis-pi-ciu). Mitza imi apartine si daca as fi batrana, cu siguranta am sta amandoua la povesti, la gura sobei. Tricotand un ciorap, etc, etc.

Gata, destul cu explicatiile. Introducerea e facuta. Scopul blogului? Sa scriu. Sa imi creez o disciplina de a posta scriituri (adica  mizgalituri upgradate), ca poate, o data si o data, voi scrie si acea carte care asteapta macar un Booker Prize. 

Deci, la treaba.