….ca niciodata, povestea pe care ar trebui sa o spun refuza sa iasa la iveala. Nu e ca si cum nu as avea alte povesti la indemana, dar asta, cea pe care TREBUIE sa o spun azi nu se lasa gasita. Voi spune asadar povestea povestii care nu exista.
A fost data ca niciodata o poveste sfioasa, mica cat un miez si isteata foc caci mostenise talc de la tatal basm si har de la mama snoava. Ursitoarele nu fusesera insa pe faza prinse cum erau in galceava zmeilor cu albe ca zapada furioase pe cosanzeni lenesi, pierduti in casute de turta dulce si mere de aur. Nu era vina lor, a ursitoarelor, se intelege. Erau femei si deci supuse partinirii, asa ca mica poveste ramase cu foia vietii alba, in vrajba iscata de fuga scufitei rosii cu
Spanul imparatului Rosu.
Fara un fir epic, ca omul fara miros propriu, povestea rataci o vreme prin biblioteca unei comune de campie, de unde pleca intr-o zi, aninata de varful unui pix albastru ce fu abandonat in scurt timp intr-o gara mizera.
Micuta, avand de acum o varsta dar aceeasi greutate de la nastere, isi facuse un obicei din a pleca cu unul si cu altul, oferindu-si trupul gol de litere oricui ofta pe banca garii. Pasamite ghicea o istorie in spatele oftatului si, plictisita de vidul din ea, ticluia o insusire a acesteia pentru a-si repara infirmitatea.
Iesea atunci la drumul mare, isi ascutea coltul paginii si-si tragea pe ochi o carpa inflorata ca sa talhareasca fara rusine oameni si animale, dupa cum se nimerea. Fura istorii, cuvinte insirate pe ate vechi, ce abia de mai tineau uneori. Sterpelea amoruri, de obicei noi si aprige de scoteau scantei mocnind adanc. Gabjea suspine si regrete atarnate la oglinda de fête mari, ramase de acum batrane. Culegea din mers priviri lacome de avari pe patul mortii, lacrimi de neputinta de la scolari natangi si gospodine inselate. Cumpara zambete cu subinteles, povesti de succes si carti de dezvoltare personala.
Le tinea pe toate intr-o boccea si era mereu gata de drum, pentru ca atunci cand ceva, un cuvant, o idee sau macar o umbra de gand I se vor misca in pantec, sa plece sa isi zamisleasca viata inapoi acasa, acolo unde fratii si surorile mit, legenda, brasoava, bazna si
cimilitura puiau de zor, umpland lumea cu mii si sute de cuvinte mestesugite.
Povestea era insa stearpa. Era sortita sa ramana o poveste care nu avea ce spune, de parca asa lucru nemaivazut poate exista pe fata nevazuta a lunii! Si-a dat seama, intr-un tarziu de iarna, ca tot ce-adunat e vax, ca nu ii apartine. Ca daca iei povestea altuia, nu o faci a ta. S-a intristat, s-a imputinat pe zi ce trece si a-nceput sa moara. Cand a simtit ca filele se duc, a luat un condei si si-a incheiat socotelile cu lumea: ‘Mi-am irosit viata alergand in van dupa o istorie a mea. Las astfel mostenire lui Cimilitura doar un noian de intamplari culese in acesti ani sa le foloseasca cum o sti mai bine.’
Si ce credeti ca a facut acesta?
A scris povestea povestii.
Si am incalecat pe-o sa…
Sfarsit.
