Printesa desculta
Autorul povestii originale – Eric-Emmanuel Schmitt ‘Cea mai frumoasa carte’
Isi amintea noaptea aceea de parca se intamplase saptamana trecuta. De cele mai multe ori amintirea era asa puternica ca retraia efectiv acele clipe, asa cum de altfel isi retraia si putinele momente de triumf pe scena.
Caci el, el era actor. In mod normal, acum autorul ar fi scris ‘si inca unul bun’. Ei bine, el nu fusese bun. Nu avusese nici macar sclipiri, iar acele scurte aprecieri dobandite candva venisera unilateral din partea publicului, si acela, feminin.
Arata bine. Arata bine chiar si acum, la peste 50 de ani. Este un actor batran, care si-a lasat frumusetea sa ii conduca viata si a ajuns sa joace pe scena satelor sarace ale Italiei, aplaudat de fermieri si mangaiat la inceput de fiicele acestora, apoi de neveste si mame. Si acum chiar, era intr-un autocar obosit ce ducea trupa intr-un alt sat, unul de pe o colina pe care o urcase nerabdator acum 20 de ani, de mana cu ea.
Nu era ca si cum nu avusese priza la femei. In viata lui itineranta femei fusesera multe. La inceput, le primea hulpav, bucurandu-se de numar. Mai apoi, le alegea mofturos, caci faptul de a fi aparut intr-un serial televizat de mare succes ii pretindea acest lucru.
Rolul din acel serial, obtinut in frageda tinerete datorita felului in care arata, i-a adus apoi alte cateva aparitii pe sticla, insa talentul nu era pe masura frumusetii. Stia asta. Stia ca joaca precum o cizma. Nu ii era rusine. Considera ca fiecare in viata trebuie sa isi castige painea cum poate; daca asta era talentul lui, de a face pe actorul, si inca unul prost, atunci asta sa fie.
Pe ea nu o alesese el. Ii era acum clar ca ea facuse alegerea. Il asteptase in cabina aceea de lemn scorojit in care se imbracau laolalta toti actorii si ii zambise timid. Il luase de mana si il dusese pe o colina de unde privisera satul. Vorbeau mult, incet si rar, cu pauze dese in care ochii si mainile se inclestau, iar rasuflarea le incremenea pe buze.
Mai tarziu, il luase iar de mana si urcasera repede un drum pietruit ce ducea la castel. Respirau sacadat si radeau fara motiv, doar uitandu-se unul la celalalt. Ajungand acolo, intelese ca era de fapt un hotel si se uitase speriat la bell boy – nu avea bani pentru un astfel de loc. Fata il luase de mana si ii spusese ca e totul in regula. Asa parea, din moment ce angajatii hotelului i-au primit cu deferenta, iar masa pe care au servit-o fu demna de un print. Mai tarziu, au urcat in camera ei, unde el ramase pana dimineata.
Acea dimineata pe care o regreta si acum. A plecat ca un las, fara un cuvant, nedorind sa o trezeasca. Ii sarutase parul si ii spusese in gand ca va reveni sa o caute. Acum trebuia sa plece, il asteptam autocarul pentru a-l duce la urmatorul spectacol, in urmatorul sat fara nume.
Nu se mai intorsese. Frumusetea ii ducea viata in spectacole de mana a doua, iar autocarul il cobora in sate de mult uitate, din ce in ce mai indepartate de cel in care promisese sa revina. La inceput se simti vinovat, mai apoi isi spuse ca nici ea nu il astepta cu siguranta si ca altul, mai tanar si mai frumos ii luase locul intai pe colina, apoi in patul imens din vechiul castel transformat in hotel.
Dupa un timp, isi spuse ca asa a fost sa fie. Trecuse deja de prima tinerete si accepta tot ceea ce i se oferea fara macar a-si mai pune intrebari. Frumusetea scapatase si increderea intr-o continuare a acelei nopti, la fel. Era deja incredintat ca aceea fusese cea mai importanta traire a sa si ca nimic nu o putea egala. Realiza acum, dupa mai bine de 20 de ani, ca o iubea pe acea femeie, ca a iubit-o dintodeauna si ca acum, cu autocarul indreptandu-se din nou spre acel sat, isi va putea tine promisiunea.
Ajunse in mica autogara cu sufletul usor, stiind ca facea ceea ce trebuie, ceea ce isi dorise inconstient atatia ani. Isi trase sufletul pe colina, privind in jos spre sat si merse incetisor la castel , de acum obosit de varsta si de greutatea amintirii.
Observa cu bucurie ca bell boyul era in varsta si il intreba daca isi aminteste o clienta a hotelului, Donatella.
- Donatella? Nu, domnule, nu imi amintesc de nimeni cu numele acesta.
- Printesa Donatella.
- Ne calca pragul multi printi si printese, dar nu imi amintesc de cine spuneti.
Se simtea putin mai bine, parca vina era mai usoara. Nici el nu revenise, nici ea nu isi daduse numele adevarat. Pana aici erau chit.
- Era blonda, micuta, la vreo 20-22 de ani si zglobie. A, avea o particularitate care poate va va ajuta sa vi-o amintiti – ii placea sa mearga desculta.
- Desculta? …da, imi amintesc de ea. Este Margherita, fiica lui Pietro Foscarini, cizmarul hotelului.
- Margherita?
- Da, ii placea sa umble desculta. Biata de ea, avea vreo 18 ani si era bolnava de leucemie. Ne era draga si o lasam sa umble prin hotel, ii faceam toate poftele caci stiam ca avea sa moara. S-a dus la vreo 3-4 luni dupa aceea. II spuneam printesa desculta.
