Isi amintea noaptea aceea de parca se intamplase saptamana trecuta. De cele mai multe ori amintirea era asa puternica ca retraia efectiv acele clipe, asa cum de altfel isi retraia si putinele momente de triumf pe scena.  

Caci el, el era actor. In mod normal, acum autorul ar fi scris ‘si inca unul bun’. Ei bine, el nu fusese bun.  Nu avusese nici macar sclipiri, iar acele scurte aprecieri dobandite candva venisera unilateral din partea publicului, si acela, feminin.

Arata bine. Arata bine chiar si acum, la peste 50 de ani. Este un actor batran, care si-a lasat frumusetea sa ii conduca viata si a ajuns sa joace pe scena satelor sarace ale Italiei, aplaudat de fermieri si mangaiat la inceput de fiicele acestora, apoi de neveste si mame. Si acum chiar, era intr-un autocar obosit ce ducea trupa intr-un alt sat, unul de pe o colina pe care o urcase nerabdator acum 20 de ani, de mana cu ea.

Nu era ca si cum nu avusese priza la femei. In viata lui itineranta femei fusesera multe. La inceput, le primea hulpav, bucurandu-se de numar. Mai apoi, le alegea mofturos, caci faptul de a fi aparut intr-un serial televizat de mare succes ii pretindea acest lucru.

Rolul din acel serial, obtinut in frageda tinerete datorita felului in care arata, i-a adus apoi alte cateva aparitii pe sticla, insa talentul nu era pe masura frumusetii. Stia asta. Stia ca joaca precum o cizma. Nu ii era rusine. Considera ca fiecare in viata trebuie sa isi castige painea cum poate; daca asta era talentul lui, de a face pe actorul, si inca unul prost, atunci asta sa fie.

Pe ea nu o alesese el. Ii era acum clar ca ea facuse alegerea. Il asteptase in cabina aceea de lemn scorojit in care se imbracau laolalta toti actorii si ii zambise timid. Il luase de mana si il dusese pe o colina de unde privisera satul. Vorbeau mult, incet si rar, cu pauze dese in care ochii si mainile se inclestau, iar rasuflarea le incremenea pe buze.

Mai tarziu, il luase iar de mana si urcasera repede un drum pietruit ce ducea la castel. Respirau sacadat si radeau fara motiv, doar uitandu-se unul la celalalt. Ajungand acolo, intelese ca era de fapt un hotel si se uitase speriat la bell boy – nu avea bani pentru un astfel de loc. Fata il luase de mana si ii spusese ca e totul in regula. Asa parea, din moment ce angajatii  hotelului i-au primit cu deferenta, iar masa pe care au servit-o fu demna de un print. Mai tarziu, au urcat in camera ei, unde el ramase pana dimineata.

Acea dimineata pe care o regreta si acum. A plecat ca un las, fara un cuvant, nedorind sa o trezeasca.   Ii sarutase parul si ii spusese in gand ca va reveni sa o caute. Acum trebuia sa plece, il asteptam autocarul pentru a-l duce la urmatorul spectacol, in urmatorul sat fara nume.

Nu se mai intorsese. Frumusetea ii ducea viata in spectacole de mana a doua, iar autocarul il cobora in sate de mult uitate, din ce in ce mai indepartate de cel in care promisese sa revina.  La inceput se simti vinovat, mai apoi isi spuse ca nici ea nu il astepta cu siguranta si ca altul, mai tanar si mai frumos ii luase locul intai pe colina, apoi in patul imens din vechiul castel transformat in hotel.

Dupa un timp, isi spuse ca asa a fost sa fie. Trecuse deja de prima tinerete si accepta tot ceea ce i se oferea fara macar a-si mai pune intrebari. Frumusetea scapatase si increderea intr-o continuare a acelei nopti, la fel. Era deja incredintat ca aceea fusese cea mai importanta traire a sa si ca nimic nu o putea egala. Realiza acum, dupa mai bine de 20 de ani, ca o iubea pe acea femeie, ca a iubit-o dintodeauna si ca acum, cu autocarul indreptandu-se din nou spre acel sat, isi va putea tine promisiunea.

Ajunse in mica autogara cu sufletul usor, stiind ca facea ceea ce trebuie, ceea ce isi dorise inconstient atatia ani. Isi trase sufletul pe colina, privind in jos spre sat si merse incetisor la castel , de acum obosit de varsta si de greutatea amintirii.

Observa cu bucurie ca bell boyul era in varsta si il intreba daca isi aminteste o clienta a hotelului, Donatella.

-          Donatella? Nu, domnule, nu imi amintesc de nimeni cu numele acesta.
-          Printesa Donatella.
-          Ne calca pragul multi printi si printese, dar nu imi amintesc de cine spuneti.

Se simtea putin mai bine, parca vina era mai usoara. Nici el nu revenise, nici ea nu isi daduse numele adevarat. Pana aici erau chit.

-          Era blonda, micuta, la vreo 20-22 de ani si zglobie. A, avea o particularitate care poate va va ajuta sa vi-o amintiti – ii placea sa mearga desculta.
-          Desculta? …da, imi amintesc de ea. Este Margherita, fiica lui Pietro Foscarini, cizmarul hotelului.
-          Margherita?
-          Da, ii placea sa umble desculta. Biata de ea, avea vreo 18 ani si era bolnava de leucemie. Ne era draga si o lasam sa umble prin hotel, ii faceam toate poftele caci stiam ca avea sa moara. S-a dus la vreo 3-4 luni dupa aceea. II spuneam printesa desculta.

Sotului meu ii placea sa iasa pe mare, sa navigheze de-a lungul coastei plesuve. Pe atunci ma lua si pe mine. Dupa o vreme, a inceput sa iasa singur, iar eu m-am indragostit de capitanul vasului Anemona, barca pe care mergeam impreuna. Cum era de asteptat, l-am parasit si m-am recasatorit cu Ioan. Pe sotul meu nu l-am revazut. Eu si Ioan am plecat sa locuim in Croatia, unde el lucreaza ca skipper. Asta se intampla acum multi ani.

Intr-o zi, copilul meu cel mare a venit acasa cu o sticla din aceea tip suvenir, cu o barca in ea. Apoi cu alta, si alta. Colectiona astfel de obiecte, pe care eu le consider kitsch-oase.Cand m-am uitat cu atentie la ele am vazut ca inauntru aveau barci sfaramate, naufragii in toata regula. I-am atras atentia, rugandu-l sa aiba grija de lucrurile lui. Mi-a explicat razand ca asa le-a cumparat. Ca sunt valoroase tocmai pentru ca infatiseaza naufragii.

Mai mult, veneau din Romania, iar artistul avea o poveste trista – sotia lui fugise cu un capitan de vas, iar el, situl parasit, nu se mai putea urca pe o barca de atunci.

Ii era cald si incepuse sa transpire. Simtea cum pielea ii luceste lipicios si trupul i se umfla de parca cineva pompa aer in el. Miroasea bine totusi. Dulce. A vanilie. Apoi, veni o briza racoroasa. Putin dupa, simti cum se rupe in doua si tot acel aer rabufneste violent, eliberand si mai mult parfum de vanilie.

- Ai grija, Mia! Cozonacelul asta aburind iti va pica greu!   

26.09.2011

Nu imi placea sa merg in vizita si nu imi placea cand aveam musafiri. Da, se poate spune ca eram putin anti-sociala cand eram mica. Gaseam vizitele lungi si plictisitoare, iar primirea oaspetilor galagioasa. Cand mergeam la ei mi se parea ciudat sa stau in sosete in casa altuia, cand veneau la noi ma obosea zambetul inteligent pe care trebuia sa il am la indemana la fiecare colt.

Exista totusi un aspect placut in toata treaba asta, iar acesta era prilejuit de meniu, bineinteles. Cand mergeam in vizita, stiam unde ni se dau chiftelute tip perisoare si chec, si unde vom avea fripturi marinate si prajituri cu foi coapte pe dosul tavii. La noi, tot meniul facea vizita mai suportabila. Ne lua cateva zile sa il stabilim si tot atatea de pofta pusa-n cui.  Mai ajuta post-factum si ciocolata pe care musafirii simtiti o aduceau in locul sticlei de vin sau florio.

Ani mai tarziu, chiftelutele sunt inca pe lista neagra, iar meniul – moment savurat cu anticipatie la fiecare eveniment. Ca si atunci, accentul cade mai mereu pe desert.

Cand Forbes Life m-a invitat sa scriu un material pentru numarul din decembrie, am stiut din prima clipa ca va fi despre deserturi -  evolutia lor intre copilarie si maturitate. De ce? Poate pentru ca in subconstient, postarile de pe Facebook ale unor tinere mamici m-au facut usor invidoasa pe cultura gastronomica a micutilor de azi, rasfatati cu scones cu mere si ghimbir confiat, sau alte bunatati exotice.  

Asa am inceput sa ma gandesc la deserturile copilariei. La ceea ce mancam acasa si ce cumparam de la cofetarie pe atunci. La ce prajituresc eu acum si ce comand in oras. Si astfel s-a nascut un chestionar scurt la care o suta de oameni au acceptat sa raspunda, asumandu-si riscul major al starnirii poftei de dulce.    

Punand cateva intrebari simple am inviat o lume. Prajitura preferata a copilariei este legata mereu de o poveste, de un om drag, de un loc, cu atat mai speciale cu cat, de regula, nu mai exista. 

Vacanta copilariei mele incepea cu o crema de zahar ars, coapta cu dor de mamaie, intr-o cratita rosie cu emailul sarit pe acolo unde se intalnise cu usa cuptorului. Focul din soba imprumuta putin din fumul sau desertului, lucru care pentru mine era trade mark absolut al vacantei.

Matusa mea isi aminteste cofetaria Ciociosan din Ploiesti unde savura indiene, intr-o atmosfera usor intunecata.  Un domn din Bucuresti mentioneaza nostalgic savarina de 85 de bani ‘dupa aceea nicio alta nu a fost la fel’.   Doamnei Doina ii placea prajitura Violeta pe care i-o aducea mama in poseta cand venea de la serviciu, prin anii ’60. Teodora, vremelnic vecina a parintilor mei, ne servea cu ceea ce era pentru noi la acea vreme culmea sofisticarii – gem de gutui cu frisca in pahare de whiskey. Se mergea in vizita cu un carton cu prajituri, iar acasa mamele, bunicile si matusile pregateau mereu cate ceva dulce pentru cei dragi. 

Raspunsurile obtinute la intrebarea ‘care era desertul preferat in copilarie?’ sunt variate, insa din acelasi registru; cu mici exceptii – cum ar fi sofisticatul tort de trufe si cremosul krantz– generatiile nascute dupa razboi s-au dedulcit in Romania cu deserturi de casa simple, usoare si gustoase, satioase chiar.

Desertul preferat in copilarie, asa cum il releva micro-studiul, consta in retete reprezentative pentru deceniile VII-VIII ale secolului trecut: orez cu lapte, crema de zahar ars, placinta cu mere, alba ca zapada.

Merita mentionate cateva raspunsuri care emotioneaza prin simplitatea aparenta a retetei – colarezi (paste fainoase obtinute prin aruncarea de lapte clocotit in faina, numit si frecatei in Muntenia), gem de gutui si dulceata de cirese amare.

Bunicile sunt amintite in mod frecvent, fara o nominalizare clara a desertului, fiind absolut evident ca indiferent ce era, al bunicii era cel mai bun.

Copiii de acum au inca sansa de a manca salam de biscuiti si placinta cu mere. Cei ce ne vor avea pe noi bunici, oare ce dulce vor primi?  Cineva de pe Facebook scria ca le da celor mici compot de pere cu pain d’epices; alta tanara mamica pregateste vinete cu stafide si scortisoara, trecand granita mancare-desert.  Copilul meu va creste cu cheesecake si peach cobbler, iar al surorii mele cu panacotta si biscotti. Al vostru?

Ce ne placea la cofetarie?

Aceasta intrebare a avut sase variante de raspuns, fiecaruia atribuindu-i-se un calificativ.  Data fiind oferta standard de prajituri la acea vreme (ba chiar si acum, in unele cofetarii) optiunile au fost: amandine, ecler, choux a la crème, savarina, tarta cu fructe si cartof.

Eclerul si choux a la crème, ambele deserturi din familia bigne-urilor sunt castigatoreale calificativului ‘traiam cu gandulla ea’, intrunind 54%, respectiv 40% din voturi.  In schimb, amandina si cartoful se comandau ‘doar in lipsa de altceva’, iar savarina si tarta sunt incluse in zona ‘nu ma impresiona cu adevarat’. In mod curios, la maturitate amandina este printre preferatele respondentilor nostri.

 Ce ne place acum, ce comanda in oras?

Peste 40% din respondenti prefera aceleasi sase tipuri de deserturi, majoritatea bun comun al bucatariei internationale cu ubicuul cheesecake si sofisticatul moellux aux chocolat conducand in topul preferintelor.

Targetul chestionarului este format in proportie de 88% din persoane avand intre 21-41 ani, din mediul corporatist sau antreprenorial, cu educatie si venituri peste medie ; prin urmare rezultatul micului studiu nu surprinde.

Pe de alta parte, el reflecta si oferta limitata de pe piata, meniurile barurilor si restaurantelor fiind in mare masura aproape identice cand e vorba de desert. La fel de bine aceasta ar putea arata o oarescare rezistenta la nou, manifestata prin alegerea constanta a felurilor care au trecut proba timpului, mentinandu-se pe meniu in ultimii 3-5 ani.

Ca in fiecare statistica, exista si aici o categorie de respondenti care arata tendintele. O nisa. Oameni care isi cunosc foarte bine preferintele, inca atipice pentru piata, oameni care au listat atat desertul cat si locul de unde se poate achizitiona, in ambele cazuri fiind vorba despre preparate specifice acelui loc. Vorbim aici de Pavlova, crème brulee, orice cu mango,  ciocolata neagra.

In proportie insignifianta in esantionul nostru, exista si fideli ai dulciurilor de altadata – ecler, amandine, krantz  – sau traditionale – papanasi, placinta cu mere. Proportia este insa mica. 

Matusa mea isi aminteste checul cu esenta de fistic ‘verzut-galbenut’ facut de bunica, precum si o prajitura cu lapte acru, pe care o facea si in copilaria mea. Era moale si umeda de un galben intens, perfect echilibrata dulce-acrisoara, usoara si perfecta pentru dupa amiezele chinuite de somnul obligatoriu.

Studiul nu contine insa date despre zona geografica de provenienta a respondentilor, insa lipsa prajiturilor cu foi ardelenesti, poate duce la o concluzie empirica privind absenta reprezentantilor acestora.

Mai inainte de asta, in si mai frageda pruncie, imi obtineam pufuletii si ciocolata dupa un ritual grabit, in care  ma cataram pe tataie si depuneam un sarut grabit pe barba lui tepoasa, crescuta in saptamanile de munca la sonda.

Mai tarziu, deserturile s-au lasat cucerite mai usor; de fapt se abandonau lasciv in tavi si platouri orasenesti, cu aer de fata mare in straie de duminica. Le pregatea mama, din agenda albastra cu calendar din 1986, in care isi nota retetele, denumite dupa aceea care transmitea secretul aromat; am crescut astfel cu ‘prajitura Dna Ovezea’, ‘semiluna dna Luci’ si ‘negresa tanti Ioana’.

Asa cum imi amintesc cartea care mi-a deschis apetitul pentru calatorii (Siria, drumuri de legende – de Sever Noran), la fel stiu cartea care m-a introdus pentru totdeauna in lumea bucatariei. Era o editie din 1962, apartinea bunicii si este  in continuare fascinanta. Este adresata tinerei gospodine si ofera retete si solutii pentru orice situatie din viata unei gospodarii – de la meniul de Revelion la cel de logodna, petrecere de copii si oaspeti neasteptati (unde recomanda barcute din parizer, in ton cu posibilitatile de aprovizonare ale epocii).  Este o carte pe care am citit-o pe nerasuflate, cu aceeasi atentie si tristete de fiecare data cand se sfarsea.

Am invatat sa aranjez tacamurile, care e ordinea paharelor, cum trebuie sa se comporte o gazda, dupa schitele sale am invatat cum sa impaturesc servetele si sa decupez fructele si legumele. Intr-un cuvant, acea carte este azi la fel de actuala ca orice Matha Stewart, ba chiar o prefer.

Cartea care a depasit granitele nationale a fost in schimb un calendar de perete, unul gastronomic din 1986 avand pe fiecare dos de pagina retete etnice, caricaturi, stiati ca si mici povestiri ce au pus bazele educatiei mele gastro. De acolo am ramas eu si sora mea cu replica ‘de mic copil ma obsedeaza imaginea visinelor pe orezul cu lapte’ ca epitom al picturii abstracte. 

Agenda albastra si toate foile cu retete batute la masina, calendarele gastronomice si cartile sunt acum la mine, insusite pe ascuns si jinduite de sora mea.  Mama in schimb, profita de absenta lor pentru a-si justifica oferta limitata de deserturi de acum.

Suvenirul calatoriile este acum cartea de bucate si clopotelul, acesta din urma ca simbol uitat al chemarii la masa, al unei epoci cu servitori, ore fixa de luat masa, maniere, politete si tihna.

Testul amandinei

Pentru a-i face dreptate amandinei, Roxana, pastry chef al Biscuit, gourmet gifts & treats  a pregatit intr-un week-end reteta clasica cu un mic aport personal, lipsit insa de E-urile din galetile cu crema prefabricata a cofetariilor de ieri si azi.

Rezultatul a fost supus testarii unui focus group alcatuit din de 7 persoane, ale caror concluzii au fost urmatoarele:

Gust:                                                        
Untul este esential, crema fiind o nuntire spumoasa intre acesta, cacao, zahar si galbenus de ou. Totul, stropit cu rom din belsug.  Blatul pufos cu cacao este clasic, betivit din plin cu sirop de zahar si rom.  Glazura se face in reteta originala cu glucoza, cacao si rom.  Roxana a pastrat numai romul, restul fiind miere si ciocolata.  

Aroma:                                
fina de cacao, dominata de rom, rom si mai mult rom. 

Aspect:                
clasic, cu glazura imbracand miezul pufos-cremos; Roxana a plusat cu un boboc de trandafir uscat, usor comestibil la gradul de alcoolemie al prajiturii.

Raport pret-calitate-cantitate:
o tava de prajiturele (circa 20 buc, mai mici decat standardul 100-120g/ buc de la cofetarie) costa circa 50 ron, iar pregatirea dureaza 2 ore. La cofetarie o amandina costa intre 3-6 ron/ buc, gustul este insa incomparabil.  Poftiti de incercati!

Oameni si dulciuri

De cativa ani dieta mea s-a imbogatit in zahar, atat datorita (sau gratie?) activitatii profesionale cat si a Roxanei, sora mea care face cate 2-3 prajituri pe saptamana. In fiecare saptamana.

Asa am cunoscut-o pe Esterhazy, minunata si cremoasa prajitura cu nuci, pe panna cotta layers, taiata in cuburi tremuratoare si  multe altele,  cu nume si povesti pe nedrept uitate.

In ceea ce o priveste pe sora mea Roxana, am fost martora evolutiei ei gospodaresti si trebuie sa spun ca inceputul a fost inselator. De la absenta oricarui apetit pentru gatit a trecut timid prin cateva tavi de prajitura cu visine –delicioasa in unicitatea ei – pentru a ajunge 5 ani mai tarziu pastru chef cu acte in regula, doar de amorul artei. 

Savarina

Mai putin bagata in seama de catre cei care au raspuns la studiul nostru, savarina poarta numele unui antemergator al gastronomiei mondiale – juristul Antoine Brillat-Savarin, care, plictisit probabil de tomurile seci ale legislatiei pre-napoleoniene, a descoperit relatia dintre mancare, sanatate si placere. El scrie astfel pe la 1825 o carte intitulata Fiziologia gustului si pune astfel bazele gastronomiei. Savarina, asa cum o stim noi s-a nascut isn curiozitatea unui patiser parizian, Julian, care pe la 1840 a experimentat diverse variante ale cunoscutei baba au rhum si schimband siropul, forma si renuntand la fructe uscate in favoarea unui mot de frisca.  

Sacher

Se mananca  azi peste tot in lume. Este unul din simbolurile calatoriilor in Austria, alaturi de bomboanele Mozart. De incercat preferabil cu mot proaspat de frisca pe terasa hotelului Sacher, in Viena unde meniul dezvaluie si povestea tinarului cofetar care l-a inventat.

Roxana

Ea spune ca intr-o vreme era subiectul unui reflex pavlovian; pe la ora 3 dupa amiaza se instala invariabil pofta de ceva dulce, care insa trebuia sa fie de casa. Prajiturile de cofetarie aveau  – si inca mai au – toate acelasi gust, indiferent de sortiment. Ii placea o prajitura numita snickers, pe care insa a dstrus-o complet la momentul fierbinte al amestecului intim dintre caramel si galbenusuri.  A urmat pofta de tort Joffre, pofta care a dus-o intr-o sambata dimineata la Metro sa isi robot si cateva unelte de bucatarit.

Untul nu a iesit insa spuma, asa cum poftea. A inceput sa studieze problema si a aflat ca exista roboti si roboti. Nu a fost decat inceputul. Acum are roboti si spatule si pieptene si  inele si silicoane, toate pentru emulsionat, copt, decupat, decorat, etc.

Se simte bine cand are un anumit borcan plin cu fursecuri si o tava cu prajituri in frigider. Avand atat de multe carti de  retete si atat de putin timp pentru a le incerca pe toate, ma intreaba trista ‘, iti dai seama cat timp am pierdut cand doar pofteam si cumparam?”

 *****

Mariana

Pe Mariana D. am cunoscut-o la un concurs inecacios de dulce; adresasem o provocare celor ce se laudau cu priceperea intr-ale prajituritului, iar tema a fost ciocolata, cel mai bun prieten al omului. Mariana a fost cea care a facut ca la 12 concurenti sa avem inscrise in competie 15 deserturi.  Pasiunea ei pentru gatit nu se reduce la dulciuri si s-a nascut din dorinta de a-si aduce sotul in lumea ei, unde supa la plic este blasfemie pura.  Cativa ani mai tarziu, spune Mariana, sotul a devenit cel mai mare si constructiv critic. Sa musti mana care te hraneste – alta blasfemie in biblia closet chefs.

A fost data ca niciodata o poveste sfioasa, mica cat un miez si isteata foc caci mostenise talc de la tatal basm si har de la mama snoava. Ursitoarele nu fusesera insa pe faza prinse cum erau in galceava zmeilor cu albe ca zapada furioase pe cosanzeni lenesi, pierduti in casute de turta dulce si mere de aur. Nu era vina lor, a ursitoarelor, se intelege. Erau femei si deci supuse partinirii, asa ca mica poveste ramase cu foia vietii alba, in vrajba iscata de fuga scufitei rosii cu
Spanul imparatului Rosu.

Fara un fir epic, ca omul fara miros propriu, povestea rataci o vreme prin biblioteca unei comune de campie, de unde pleca intr-o zi, aninata de varful unui pix albastru ce fu abandonat in scurt timp intr-o gara mizera.

Micuta, avand de acum o varsta dar aceeasi greutate de la nastere, isi facuse un obicei din a pleca cu unul si cu altul, oferindu-si trupul gol de litere oricui ofta pe banca garii. Pasamite ghicea o istorie in spatele oftatului si, plictisita de vidul din ea, ticluia o insusire a acesteia pentru a-si repara infirmitatea.

Iesea atunci la drumul mare, isi ascutea coltul paginii si-si tragea pe ochi o carpa inflorata ca sa talhareasca fara rusine oameni si animale, dupa cum se nimerea. Fura istorii, cuvinte insirate pe ate vechi, ce abia de mai tineau uneori. Sterpelea amoruri, de obicei noi si aprige de scoteau scantei mocnind adanc. Gabjea suspine si regrete atarnate la oglinda de fête mari, ramase de acum batrane. Culegea din mers priviri lacome de avari pe patul mortii, lacrimi de neputinta de la scolari natangi si gospodine inselate. Cumpara zambete cu subinteles, povesti de succes si carti de dezvoltare personala.

Le tinea pe toate intr-o boccea si era mereu gata de drum, pentru ca atunci cand ceva, un cuvant, o idee sau macar o umbra de gand I se vor misca in pantec, sa plece sa isi zamisleasca viata inapoi acasa, acolo unde fratii si surorile mit, legenda, brasoava, bazna si
cimilitura puiau de zor, umpland lumea cu mii si sute de cuvinte mestesugite.

Povestea era insa stearpa. Era sortita sa ramana o poveste care nu avea ce spune, de parca asa lucru nemaivazut poate exista pe fata nevazuta a lunii! Si-a dat seama, intr-un tarziu de iarna, ca tot ce-adunat e vax, ca nu ii apartine. Ca daca iei povestea altuia, nu o faci a ta. S-a intristat, s-a imputinat pe zi ce trece si a-nceput sa moara. Cand a simtit ca filele se duc, a luat un condei si si-a incheiat socotelile cu lumea: ‘Mi-am irosit viata alergand in van dupa o istorie a mea. Las astfel mostenire lui Cimilitura doar un noian de intamplari culese in acesti ani sa le foloseasca cum o sti mai bine.’

Si ce credeti ca a facut acesta?

A scris povestea povestii.
Si am incalecat pe-o sa…

Sfarsit.

Nu exista poate prilej mai bun de a culege povesti ca mersul in vacanta. Povestea incepe inainte a pleca, o data cu alegerea destinatiei si se construieste tacit, pentru a ajunge inapoi acasa doldora de amanunte si fotografii martor.

Bucurosi sa fim naratori, relatam urechilor curioase povestile despre natura, clima, obiective turistice obligatorii, mancare, preturi si moravuri. Povestim si despre oameni, de cele mai multe ori firimituri de informatii extrase din observatie neimplicata sau interactiuni limitate in timp si profunzime.

In vacanta de iarna abia trecuta am fost in Laos pentru 10 zile. Ne-am structurat vacanta in asa fel incat sa vedem si sa cunoastem cat mai multe si pentru aceasta am ales sa fim insotiti permanent de un ghid. Povestea ce urmeaza este despre ghizi si lucrurile, locurile pe care le-am cunoscut prin ochii si cuvintele lor. 

Bobby

Din avion pamantul impartit in parcele nenumarate pare crapat de sete. La sol, realizezi ca era doar o parere nefondata. Vegetatia este verde si parca musteste de prospetime. Nici vorba de sete. Mirosul este de fan incalzit de soare.  Mai tarziu, in toate plimbarile noastre mirosul avea sa se schimbe, dar niciodata nu a devenit neplacut. In mod curios, saracia laotiana nu miroase, in ciuda aparentei.

Pe Bobby am cunoscut-o la capatul lungului drum Bucuresti-Viena-Bangkok-Vientiane-Pakse. Era dimineata  devreme, iar privirea ei era plina de mirare. Ne-a explicat ulterior ca am fost printre ultimii calatori iesiti din aeroport , iar ingrijorarea ei se adancise cand a vazut ca nu avem peste 50 de ani, cat scria pe foaia primita de la agentie. Incurcatura s-a lamurit repede, iar Bobby ne-a fost ghid timp de trei zile.  

Sudul Laosului abunda in cascade, iar Bobby este mandra de ele. Ne duce sa le vedem pe Li Phi, Tad Fane si Tad Lo (da, tad inseamna cascada) iar asta presupune uneori exercitiu fizic. Privelistea merita insa toate crampele musculare. Apele coboara maiestuos, uneori in suvoi dublu, alteori involburat si raspandesc in jur efect de inceput de lume.

Pe drum spre platoul Bolaven vizitam o plantatie de ceai si una de cafea, unde ne alaturam pentru cateva minute culegatoarelor. Este prima data cand vad arbori de cafea, iar fructul, rosiatic si carnos, nu imi spune nimic la gustat. Este usor dulceag si lipsit de personalitate. Il vedem apoi multiplicat in milioane de alte boabe intinse pe marginea drumului, pe foi de plastic negru, stand la uscat pentru a deveni gri, precum pietrisul.

Bobby ne explica ca spre deosebire de ceai, care se recolteaza si prelucreaza in fermele de unde provine, prajirea cafelei se face numai la fabrica de stat, unde fiecare isi duce recolta gata uscata.

Republica Populara Democrata Laos are o 6 milioane de locuitori si 80% dintre acestia sunt agricultori de subzistenta; in engleza cuvantul folosit este ‘farmers’ insa realitatea din fata mea nu accepta aceasta impodobire semantica. Oamenii sunt insa senini, prietenosi si veseli.

Bobby vine dintr-un sat de langa Pakse, capitala provinciei Champassak si locuieste intr-altul, la 30 km de oras. Are 28 de ani, dar corpul ei indesat arata mai mult; este casatorita si are un copil de un an si ceva, Tse Tse. Ghidul lucreaza doar 6 luni pe an, in sezonul turistic. In restul timpului sta acasa cu copilul. Sotul ei lucreaza in administratia locala, unde salariul mediu lunar este de circa 700,000 kip pe luna. Asta inseamna vreo 70 de euro, un venit bunicel pentru Laos. In plus, va avea pensie si asigurare medicala.

Pe un alt drum, in alta zi oprim sa vizitam un trib, pe nume nge.  Laos are o populatie compusa din numeroase grupuri etnice, iar o impartire aproximativa ia in calcul distribuirea geografica, rezultand astfel Lao Loum (lowlanders), Lao Theung (midlanders) si Lao Soung (highlanders), acestia din urma alcatuiti la randul lor din multe alte minoritati precum Hmong, Yao, Dao, Shan sau triburi de origine tibeto-burmeza.

Tribul pe care il vizitam este animist – crede in spiritele naturii, iar mica comunitate imparte cateva  mii de metri patrati de batatura cu o casa a spiritelor in centru si vreo zece locuinte pe stalpi in jur. Toamna a fost prolifica si la tot pasul te impiedici de pui de gaina.  Copii dezbracati si femei pe jumatate trebaluiesc  in soare  printre catei si porci de diverse generatii. Copiii se joaca, iar adultii lucreaza intr-un stil dezlanat, parca fara scop.  Dantura cumplita, calcaiele crapate pana la sange  si departarea de civilizatie te infioara. Este o saracie lucie, dar nimeni nu cerseste. Ne plimbam printre ei stanjeniti, ca la muzeu, numai ca exponatele sunt vii, in mediul lor natural iar pericolul poate veni din noi, de la constientizarea vinovata a norocului de a te naste in alta parte.

Bobby ne povesteste ca Laosul adaposteste inca multe triburi aflate in stadiul de culegator, care se hranesc cu ce gasesc in padurile nesfarsite. Sunt triburi in care obiceiurile sunt barbare, precum acela care cere femeilor insarcinate sa paraseasca tribul si sa nasca singure; intoarcerea este conditionata de supravietuirea timp de 3 zile. Alte triburi sunt si mai dure, spune Bobby.

Cu multa vreme in urma Laos functiona ca trei regate separate, uneori inrudite la nivel regal. Regatul Champassak, fiind in sud, are inerent ceva din Cambogia aflata la o alunecare de barca pe Mekong. Wat Phou, complexul de monumente pre-angkoriene si monument UNESCO ce trebuie neaparat vizitat aici este o dovada buna in acest sens.

Drumul te duce printr-un sat umbros situat de-a lungul Mekongului, insa, odata ajunsi la poalele muntelui pe care e situat templul, soarele arde atat de tare incat Bobby inchiriaza o umbrela si mergem brat la brat pe drumul oamenilor de rand, printre siruri paralele de linga (simbol al zeului Shiva si al energiei creative masculine).  Regii, se pare, aveau un alt drum, paralel, unde poate ca soarele nu batea asa tare, sau umbrelele erau mai largi.

Inaintea scarilor cu 77 de trepte (abrupte si inguste, asa cum ni le aminteam inca de la Angkor Wat) am oferit ofrande unui zeu local, cumparand de la o femeie ce mesteca betel un con de frunze si flori mestesugit realizat. Banii merg la fondul de conservare a sitului, asa ca florile sunt re-vandute si oferite de zeci de ori pe zi, probabil spre plictiseala zeului aducator de noroc.

Mirosea a frangipani, de la florile cazute pe piatra gri, batuta de soare.  Vazand ca imi place mirosul, Bobby ma sfatuieste sa nu tin asemenea flori in casa. Imi spune ca frangipani sunt in mod traditional plantati pe langa temple, pentru ca mirosul lor sedeaza trupul si ii pazeste pe calugari de tentatie.

La capatul scarilor, pe micul platou, gasim o localnica pregatind prajiturele din orez, porumb si lapte de cocos. Sunt bune, iar porumbul le face sa semene cu pasatul mancat in copilarie de la tanti Ioana, vecina si prietena bunicii.

Vorbind de mancare, este evident ca laotienilor le plac gustarile. Snack-uri traditionale sunt la tot pasul, pregatite adesea pe loc, pe marginea drumului sau chiar pe feribot, cum aveam sa vad si sa gust. Baby bananas pe gratar sau deep fried, pomelo sau mango gata decojit sau carne de vita uscata sunt cele mai des intalnite.

Preferatul meu a ramas sticky rice cu lapte de cocos, indiferent de preparare – cu mango sau  banana, ca budinca sau la gratar in frunza de banan, fumul dandu-i un usor gust de oolong.  La polul opus, respins din prima fara degustare este nam, un amestec de carne de porc sau vita tocata si condimente, impachetat in frunze de banan, care se mananca crud, cumparat de pe marginea drumului. Bobby ne spune ca datorita condimentelor, carnea este buna de mancat si dupa 3 zile de tinut in strada, la temperatura ridicata.

Bucataria laotiana ca oricare alta asiatica este pe baza de orez si taitei. Aici sticky rice se serveste dimineata, la pranz si seara, cu sau fara sosuri si carne. Cade greu la stomac si de aceea inhiba foamea, ne spun toti ghizii nostri, fara exceptie. Sosurile sunt gustoase, parfumate cu lemongrass, galangal si multe minunate verdeturi, ce cresc peste tot, mai ales in micile gradini de pe malul Mekongului.

Ajunul revelionului ne prinde pe Don Khone, o insula mica din Siphandon, adica cele 4000 de insule de pe Mekong. Trecem cu feribotul – o plaforma de barne rare trasa de un motor vechi. Pe inserat, in linistea adanca sparta doar de farurile masinii, lumea noastra pare si mai departe. Ma uit pe fereastra cu capul lipit de geam si ma gandesc la Bobby, femeia care ne zambeste larg cand ne povesteste de ce a cumparat mai devreme o pasare fripta.  O va savura mai tarziu, in camera ei din hotelul ghizilor. Este 31 decembrie, iar noi suntem pe o insula uitata de lume – este alegerea noastra. Pentru Bobby, este un revelion petrecut departe de fiul si familia ei, la munca.

In prima dimineata din 2011 Bobby este in continuare vesela. A petrecut alaturi de ceilalti ghizi, impartind cu ei pasarea fripta si primind in schimb bere Lao, excelenta si asemanatoare la gust cu berile noastre de alta data, zice sotul meu.

Mai tarziu, inca pe insula, ne propune sa inchiriem biciclete. Suntem de acord, numai ca eu nu stiu sa merg. Nu-i nimic, spune ea, mergi cu mine si ma duce usurel, desi drumul de pamant are hartoape, suisuri si coborasuri, iar ea e o mana de om, mai scunda ca mine. 

Parasim insula si pe sosea vedem niste rotocoale la uscat, pe un pat de lemn. Sunt cu zecile. Bobby ne explica ca sunt foi de orez, din care se vor face ulterior taitei. Cer sa le vad, iar Bobby intra in curtea unor oameni ca si cum ii cunoaste de o viata. Are un mod de a saluta cald si melodios si se vede ca oamenii o plac instantaneu. Asa se intampla si acum, caci intram in ograda si o scormonim cu privirea ca si cum am fi la noi acasa. Fotografiem dupa bunul plac, iar Bobby ne explica procesul de productie al taiteilor, umbland printre echipamentele rudimentare, ridicand una, amestecand in alta.  

Souk

Souk, prescurtarea unui nume mai lung si imposibil de retinut, a fost al doilea ghid si ne-a preluat in Vientiane pentru a ne duce pana in Luang Prabang.

Click to view slideshow.Cu Souk relatia a fost de natura intelectuala; comunicarea se baza pe schimburi de informatii, mai putin de sentimente sau povesti. Ca absolvent al facultatii de istorie, el a facut ca lucrurile sa capete ancorare si perspectiva. Pe masura ce orele petrecute impreuna s-au inmultit, discutia a evoluat si am fost creditati cu incredere. Ne-am gasit repede teren comun, ca de la o tara comunista la o tara fost-comunista. Uimit de similitudini, ghidul nostru a indraznit sa povesteasca frustrarile sale de tanar ambitios (vrea sa devina arheolog) aflat intr-o tara socialista, saraca si corupta, desi supra-numita ‘bateria Asiei de Sud-Est’. 

Cu el am vizitat Vientiane, capitala Laosului – un oras cu regim de inaltime mic, relativ nou si care ar putea trece usor drept lipsit de stralucire, daca nu ar gazdui un monument luminos cum nu e altul – Pha That Luang. Cea mai pretioasa stupa din lume, dupa cum ii spune numele, a fost, de mult, acoperita toata in aur, desi in interior nu adaposteste nimic altceva decat o imagine a lui Budha.  Este simbol al Laosului si un loc minunat pentru cateva momente de liniste, in templul de langa.

Vientiane a avut ghinionul sa fie mereu  in calea si planurile invadatorilor tailandezi, cu care Laosul are in comun nu doar limba, ci si portiuni de teritoriu si mase de populatie ce au apartinut de-a lungul istoriei cand unuia, cand celuilalt. Acest lucru a facut ca tot ce a fost vechi in oras sa fie obiectul distrugerii succesive. Au mai ramas vreo 2 temple si aceasta stupa magnifica, insa, spre deosebire de sud, unde turistul e privit si primit ca fiind de al casei, aici e plin de tarabe cu suveniruri si vanzatori de mango, ananas si alte fructe zemoase.

 Parasim Vientiane pentru a merge acolo unde nici agentiile de turism nu recomanda. Plain of Jars este un sit megalitic misterios, aflat la 9 ore de capitala datorita unui drum sinuos ca o ghem  de noodles, de doar 300 de km. Soferul claxoneaza inaintea fiecarei serpentine in unghi drept, adica la fiecare 3 minute. Nu este insa deloc derajant. Satele prin care trecem sunt frumoase in simplitatea si saracia lor. Viata laotianului, a copiilor si animalelor lui se petrece in afara casei pe stalpi, in curte, sub casa sau in strada. Nu exista magazine, ci mici platforme de lemn acoperite, de pe care se vind legume si dulciuri ambalate in plastic chinezesc. Nu exista scoli, caci nu sunt profesori. Cele doua universitati din Laos formeaza tineri care, abia scapati de saracie, nu se intorc pentru a-I educa pe cei ramasi; de aceea, la tot pasul vezi antene satelit. Televiziunea poate fi un factor de educare, spera guvernul. Nu exista stalpi de electricitate. Exista insa solutii – pe cursurile de apa repezi, oamenii au creat mici turbine care produc suficienta energie pentru a alimenta un televizor sau un frigider.

 Drumul spre Phonsavan, in provincia Xieng Khuoang  ne-a oferit povestea lui Souk.  Descendent al unei familii care la noi s-ar fi chemat nobila (bunicul facea parte din anturajul fostului rege), tatalui i s-a negat dreptul la o cariera intelectuala; a urmat schimbarea numelei de familie si o viata de agricultori. La varsta de 9 ani, prietenul cel mai bun al lui Souk a intrat intr-un templu, ca novice. Souk l-a urmat. A primit asfel masa, casa si carte gratuit, studiind atat budismul cat si materiile normale varstei lui. A stat acolo 12 ani, deoarece atat a considerat necesar. I-a placut mult. A mers in sate fara scoli impreuna cu colegi novici si a predat copiilor. A mers apoi la facultatea de istorie, pentru ca la vremea respectiva nu exista una separata de arheologie. Mai are un frate care studiaza in Japonia si o sora care a ramas acasa, cu parintii.

Plain of jars, pe care am insistat atat sa il vedem, este o campie plina cu obiecte ciudate ce seamana a borcane; unele au si capac. Situl a suscitat interesul multor arheologi, iar existenta diferitelor ipoteze impiedica obtinerea statutului de monument UNESCO.  Datand din Epoca de Fier (500 A.C-500 D.C), monumentul sta intr-o zona in care cratere si obuze nexplodate amintesc constant ca Laos este cea mai bombardata tara din lume (in timpul razboiului din Vietnam).  Potecile sunt semnalizate cu semne rosii si albe, legenda aratand fie teren curatat de mine, fie teren verificat superficial la suprafata.  

Sunt peste 100 de astfel de borcane. Ca pentru a demonstra usurinta cu care privesc viata cei de aici, o legenda spune ca vasele au fost create de un rege in urma unei victorii importante, pentru a distila orez si a produce un rachiu cunoscut acum sub numele de whisky de orez. Cel mai probabil insa, spun arhelogii, borcanele au fost construite ca morminte.

In drum spre Luang Prabang oprim in Vang Vieng, o statiune tip Vama Veche, insorita si plina de europeni blonzi, ei barbosi, ele bronzate, complet relaxati si absorbiti de multitudinea de activitati in oferta- tiroliana, canoe, etc.  Cumparam maieuri inscriptionate cu Beer Lao si mananc ciocolata pentru prima data de cand am plecat de acasa.

Dee

Este mic de statura, ceea ce ma pune intr-o situatie noua si delicata – aceea de a ma uita de sus la un barbat . Si el are un nume mai lung, greu de retinut in absenta vizualizarii lui.

Ne spune cu mandrie ca vine de la munte, dintr-un trib aflat la doua ore distanta – una cu masina, una pe jos. Este animist, desi in cei sapte ani de cand a parasit tribul nu a mai respectat intr-totul stilul de viata. De exemplu, la nevoie cheama medicul, nu samanul. Sotia lui vinde la night market suveniruri facute din textile brodate; sora lui, la fel. Sunt hmong,  o minoritate etnica ce se regaseste azi in Tailanda, China, Vietnam si Laos, dar si in Statele Unite ale Americii, Australia sau Franta.  

Click to view slideshow.Dee este ghidul nostru in Luang Prabang, orasul cu o minunata atmosfera coloniala. Dintre toti ghizii nostri, este cel mai detasat de noi. Suntem clienti si asta se simte.

Ne duce la 6 dimineata sa vedem ritualul culegerii ofrandelor de catre calugari. Ne explica ceremonialul, ne leaga o esarfa pe piept si ne fotografiaza in timp ce le oferim calugarilor si novicilor orez si dulciuri. Ne invita apoi in templu, pentru a vedea ce se intampla acolo, unde localnicii duc mancarea gatita. Tot cu el urcam cele cateva sute de trepte pe Phou Si Mountain, pentru a vedea apusul.

Ne povesteste ca ii place sa vaneze – mamifere mici, dar si maimute. Este momentul in care inteleg de ce nu imi place. Recunoaste ca dupa ce impusca o maimuta si ii vede mainile, are remuscari pentru ca seamana cu oamenii. Rade insa si i se pare normal sa ucida animale de distractie, nu de foame. Il intreb daca tribul lui are un totem, un animal din care se trage. Imi raspunde ca da, o pasare de rau, care este interzis a fi vanata. Mai bine se trageau din Darwin si nu ucideau maimute.

Fosta capitala a regatului Lang Xang este fara indoiala cel mai vizitat oras al Laosului si probabil si cel mai cunoscut in Europa. Pe langa atmosfera de dolce farniente, orasul are multe povesti de spus.  Resedinta regala este acum muzeu si adaposteste o copie a lui Emerald Buddha, o statuie cu o viata aventuroasa care acum se gaseste in Wat Phra Kaew, Bangkok.  La doua ore cu barca pe Mekong se gasesc pesteri cu sute de statui ale lui Buddha, acolo unde fluviul negru intalneste pe cel alb. La intoarcere, se pot vizita ateliere de fabricare a whisky-ului artizanal, asezonat cu labe de urs, iguane sau serpi veninosi. 

Luang Prabang este genul de oras in care ai vrea sa ramai mult timp; nu stii cat, dar stii din prima secunda ca oricat ar fi, nu e suficient.  Are arhitectura coloniala franceza bine conservata, boutique hotel-uri cu free tea & pound cake, Mekongul curge tacut printre plaje inguste si frunze umbroase de palmier, magazinele de arta sunt cochete, iar restaurantele excelente.  Ne pare bine ca ne-am sfarsit periplul prin Laos aici, ne pare rau ca nu i-am alocat mai mult timp.

La sfarsitul vacantei, privind in urma am inteles ca fiecare din ghizii nostri ne-a oferit o fereastra catre sufletul laotian; Bobby a fost povestitoarea, femeia simpla care ne-a tratat ca pe niste prieteni, care mi-a facut cadou o esarfa de ziua mea si ne-a aratat Laosul patriarhal fara artificii.

Souk a fost curajosul, cel care vede si spune realitatii pe nume. El este cel care aduce argumente de natura istorica si un plan de dezvoltare personala clar, aratandu-ne ca viata e la fel indiferent de geografie. 

Dee este hibridul, omul ce traieste la limita intre doua lumi, incercand sa le stapaneasca pe fiecare si renuntand pe zi ce trece la putin din istoria lui, la fel ca multe alte minoritati.

Laos este destinatia perfecta pentru o vacanta in care factorul comercial lipseste aproape cu desavarsire si prin urmare oamenii zambesc sincer. Natura este impresionanta, lipsa civilizatiei asa cum o stim noi reconfortanta, iar istoria provocatoare. Cu sau fara Bobby, Souk sau Dee, Laosul ni s-ar fi revelat oricum; povestile oamenilor lui insa, nu sunt scrise in niciun ghid de calatorie, iar fara ei, povestea noastra numai buna de spus la intoarcere nu ar fi fost aceeasi.  

Text: Adriana Sohodoleanu                                                                                                             Foto: Gabriel Chimisliu

Publicat in Premium Ziarul Financiar, 25.02.2011

Scurt eseu despre o calatorie pe mare, ca recomandare de concediu relaxat, dinamic si cu bronz inclus. A se petrece cu prieteni vechi, carti faine si delfini. .

Vazuta de pe mare, Grecia nu pare prietenoasa. Prea mult teren arid, case pitice si inghesuite peste tot pe unde malul apei s-a dovedit prielnic, soare si liniste. Din barca ta cu pinze incepi sa intelegi ca lucrurile se intampla in apa si pe apa – viata este in apa, culoarea este in apa, ba chiar si ritmul e dat de pesti si pescarusi. Grecia terestra se dezvaluie treptat in pauzele de navigat, dar atunci stii déjà ca frumusetea ii e data tot de apa.

 Se spune ca luna august este lipsita de vant puternic si furtuni in Grecia, de aceea este o perioada buna pentru vacante lenese pe barci cu vele. Asa a fost si luna trecuta, cu toate ca putin vant in plus nu ar fi stricat.

Am plecat din marina Alimos pe 23 august cu Kos, un velier de 14m inchiriat de la Kavas si pana pe 2 septembrie am stat pe barca, zi de zi si noapte de noapte. Grupul pe care-l formam numara 3 skipperi (conducator de ambarcatiune cu vele), 3 musi/bucatari/turisti si un baietel, toti romani. 

Capitanul nostru, un arhitect de 26 ani din Ploiesti, a avut mereu marea in gand, chiar daca permisul si l-a luat anul acesta. Dovada sta lucrarea de licenta, unde si-a ales ca subiect designul de ambarcatiune. A pregatit expeditia in Golful Saronic inca din februarie, fiind prima lui iesire cu barca in afara tarii.

Si am pornit. Cu motorul, caci asa se iese din port. Am mers si cu velele, perioade mai scurte, datorita vantului lenes. Barca aluneca atunci bucuroasa si se inclina sprintara. Lasam in urma insule pustii, de pe care se auzeau uneori clopote de capre. 

Hydra mi-a parut cea mai dragalasa dintre insule, iar acest lucru se datoreaza in intregime magarusilor cu panglici in coama. Din barca cobori direct pe terasa unei taverne, iar mesele le imparti cu pisici multicolore tolanite mieros in jurul tau.

 In Poros recomand ca obligatorie masa la Poseidon, un mic restaurant in port, unde calamarul este proaspat, iar pisicile sunt la datorie. Mancare delicioasa si o atmosfera ca la mama acasa se gasesc si la Leonidion, unde doamna Margareta umple masa bunataturi si zambete. 

 Am innoptat pe barca in golfurii azurii, cu bancuri de pesti lacomi roind si zburand literalmente in jurul celor din apa. Am stat pe Spetses si ne-am bucurat de apa clara si plaja pietroasa.

 Am oprit si la Nafplion, vechea capital elena strajuita de o cetate venetiana. Vizitarea acesteia ofera bucuria unor vestigii bine conservate, lipsite insa de ghid sau pliante explicative. Este preferabila vizitarea dimineata devreme, caci soarele si cele 999 de scari ce duc la ea nu fac casa buna impreuna. Daca timpul o permite, se poate vizita Micene, o cetate si o civilizatie legendara marcata de nume precum Agamemnon si Clitemnestra,  aflata la nici 20 de km departare cu trenul.

 Inainte sa merg pe mare ma agatam de temeri si prejudecati terestre. Timpul petrecut pe o barca aflata mai mult sau mai putin in voia marii il vedeam ca pe o pierdere, prilej de nesfarsita motaiala ce-ti amorteste simturile. Nu puteam sa gresesc mai mult. Motive pentru care trebuie mers pe mare sunt multe. Ma gandesc la linistea pe care mi-o da marea; la ragazul de a ma intoarce la mine. Voi merge inca o data pentru emotia pura a intalnirii cu un delfin. Recomand vacanta pe barca si pentru a-ti regasi curajul – de a-ti pune viata in mainile catorva oameni si a spera ca-s priceputi, de a-ti testa limitele de confort, de a merge in necunoscut si a face planuri doar de pe o zi pe alta.  

 Asadar, la anul voi lua iar o carte buna si voi pleca pe barca avand speranta ca va fi vant la pupa si peste proaspat in taverne.

Neincrederea

Nu stiu sa inot si nici soarele nu ma place foarte tare. Marea inseamna pentru mine o umbrela in buza apei, o carte buna si un ceai rece. E limpede ca atunci cand s-a pus problema unei vacante pe barca, nu a sunat bine. Am respins gandul instantaneu, ca pe o musca ce-ti da tarcoale cand citesti; fara sa o privesti, o alungi cu un dos de palma in timp ce intorci pagina.

Intocmai precum musca, gandul m-a bazait o vreme, incurajat si de argumentele sufletului pereche, iubitor de mare si detinator de brevet de skipper. Mi-am spus atunci ca trebuie sa o fac si pe asta, sa impartasesc pasiunea lui si sa imi infrunt natura terestra. Intrebari la care nu m-as fi gandit vreodata imi treceau acum prin cap – oare noaptea ar trebui sa dorm cu vesta de salvare pe mine? Exista aer conditionat? Am unde sa imi incarc laptopul? Cate carti ar trebui sa iau cu mine, avand in vedere viteza cu care citesc? Nu ar fi mai bine sa imi comand un e-reader, ca sa nu depasesc greutatea maxim admisa la bagaje? SPF 30 sau 50? Cat de mult se inclina barca si oare nu ar fi indicat sa stau mereu pe langa catarg? Nu excludeam nici eventualitatea legarii de acesta, precum tovarasii lui Ulise vrajiti de cantecul sirenei. Am cautat informatii despre efectele secundare date de Emetiral si alte medicamente contra raului de miscare. Viitorul nu suna bine, dar eram dispusa sa il infrunt, pregatindu-ma pentru ce e mai rau.

Constrangerea

Si am plecat. Cu haine putine si doar 2 perechi de incaltari (si acelea papuci), cu carti care ma pun pe ganduri, cu SPF 15 pentru el si 30 pentru mine, o rezerva secreta de ciocolata si credinta ca 12 zile trec repede, m-am imbarcat pe Kos 33. Barca, un Jeanneau Sun Odyssey de 43 picioare ce dezminte traditia nomenclatorului feminin, mi-a fost gazda buna in acea prima noapte de duminica spre luni. Abia de a doua zi avea sa isi arate adevarata fata.

Am plecat din marina Alimos, de langa Atena. In acele prime zile gandeam ca viata pe barca e ca panglica lui Moebius; indiferent pe care parte o intorci, arata la fel si nu vrea sa sa sfarseasca. Erau insa acele zile in care mi se confirmase temerea ca nu raspund bine la privatiuni. Restrangerea zonei de comfort imi bloca mintea. S-ar fi zis ca, fiind atat de limitate optiunile de activitate fizica, mintea imi va fi obligata sa se intoarca inspre ea si sa mediteze.

Imi propusesem la plecare sa profit de timp si claustrare pentru a scrie, pentru a face astfel acel exercitiu scriitoricesc mult visat. Nu s-a putut. Ca om ce si-a petrecut liceul si facultatea citind pe o banca in parc, barca imi parea un cort mai mare, batut de soare si purtat de apa. Viata pe cortul plutitor insemna sa dorm intr-un spatiu ingust, sa imi programez parcimonios dusul, sa accept limitarile unui aragaz rudimentar si provocarea unui dulap de haine minuscul si neprietenos. Mai numaram eu pe lista nefericirilor mele lipsa aerului conditionat si a internetului, precum si echimozele tot mai infloritoare de pe maini, picioare, coaste sau fata. Ca orice neofit trebuia sa trec printr-o serie de probe ale initierii. Botezul a culminat cu o parama dezlantuita de vant si croita pe buza mea superioara, strivind-o de dinti si umfland-o pentru cateva ore. Orice activitate serioasa se construieste cu sacrificiu uman, iar marea si-a cerut portia. Am concluzionat relativ repede ca traiul frugal si in natura nu e pentru mine. Dar asta o stiam de acasa.

Daca tot ajunsesem acolo, trebuia sa gasesc alte ganduri, mai pasnice cu care sa imi umplu mintea si sufletul.  Entuziasmul Schimbarea s-a produs in starea de veghe; am descoperit repede ca somnul este un antidot polivalent – indeparteaza senzatia de rau sau plictiseala si face sa treaca timpul. Se pricepe asa de bine la asta inca am pierdut usor urma zilelor, devenind un anti-Robinson Crusoe esuat pe o barca si lipsit de vointa. Cu toate acestea, nu am dormit prea mult; timpul de fapt se dilata si oferea spatiu nesfarsit gandurilor. Neingradite, acestea veneau la mine cu perspective si solutii noi, cu proiecte si idei ce ma faceau sa numar iar si iar zilele ramase pana la intoarcere. Era un semn bun! Atunci cand coc proiecte noi pentru dupa-vacanta inseamna ca relaxarea functioneaza. Cartile luate cu mine isi faceau si ele treaba; nu cea gandita acasa, insa. Dupa cateva zeci de pagini de istorie a Golman Sachs, trebuia sa iau o pauza. Mergeam atunci pe punte si imi pierdeam privirea in albastrul de cerneala al marii. Ascultam comenzile skipper-ului si urmaream amuzata actiunile celorlalti skipper-i, membri ai echipajului. Apoi, mi s-au dat mie comenzi. Mie, musul musului musului! M-am executat, nesimtindu-ma in forma pentru o revolta. In definitiv, nici Kos nu era Bounty, nici insulele pe care ma puteau debarca nu era locuite.

Am invatat sa fac noduri si sa leg fenderele. Uneori, recuperam paramele. Alteori descurcam scotele. La volta, lasam capul jos. La acostare, protejam lateralele. Am invatat si uitat despre ghiu, foc, rai, ocheti, tacheti, hula si chila; un limbaj paralel, creat de marinari pentru a-i intimida pe musi, bucatari si vizitatori necalificati. Am avut vant slab in mare parte a timpului. Au fost si zile in care se mergea cu velele. Acelea erau chiar frumoase. Dupa cum era incredibil sa stai pe spate pe punte seara la asfintit; sa privesti stelele, sa incerci sa le numeri, sa le cauti pe cele cazatoare si sa uiti de tine. Sa mergi cu privirea pas cu pas pe Calea Lactee si sa ai impresia ca daca intanzi mana culegi o stea. Sau sa fi acostat la cheu, in porturi pitoresti, in fiecare seara altul si sa asculti viata insulei. Sa o simti pulsand din ce in ce mai tare, cu fiecare minut cu care soarele isi slabeste ardoarea. Sa nu iti mai vina tie, animal de oras, sa cauti disperat retea wireless.

Am avut norocul sa ne insoteasca un delfin, desi pentru scurt timp; jucausul a transformat ziua in sarbatoare caci a venit insotit de o doamna delfin, cu puiul inotand cuminte deasupra, ca si cum ii era anexat ca aripioara. Am sa imi amintesc de doamna delfin si puiutul ei cu aceeasi emotie cu care pretuiesc maimutica ce s-a urcat pe mine gales, pentru a-si lua singura portia de baby bananas. Sunt intalniri care te intoc in timp, in vremea cand viata era simpla si emotia prima.

Prima oprire a fost pe Hydra, o insula de pe care masinile au fost izgonite, iar transportul se face cu magarusi. Cand am ajuns prima data pe Hydra, acum un an, un om fragezea o caracatita. O izbea ritmic de ciment, refuzandu-i dreptul la rigor mortis, oferindu-i in schimb nemurirea unui sos de lamaie picurat pe gratar. Anul acesta Hydra mi s-a dezvaluit ca insula celor o suta de pisici ghiftuite, din care sapte cerseau gratios si in grup la mesele tavernei din fata barcii noastre. A urmat apoi un golf singuratic, in care apa e turcoaz de transparenta, iar pestii mici si mari inoata bucurosi sa capete de mancare. Pe acesta l-am vizitat si la intoarcere, ramanand iar peste noapte si ratacindu-ma iar pe Calea Lactee.

Am mers apoi in Spetses, o insula frumusica si casa a Bouboulinei, eroina razboiului de independenta din 1821. Vaduva la acea vreme, Laskarina Bouboulina a construit nave de razboi, si-a organizat propria armata si a condus blocada navala. Dupa independenta castigata de la turci si cu ajutorul ei (lucru pentru care a primit postum medalia de amiral de la rusi), Bouboulina a murit intr-un conflict civil, ucisa de familia fetei cu care fugise unul din fiii sai. Pe Spetses urma sa aiba loc, chiar in ziua in care am ajuns noi, nunta fiului fostului rege al Greciei. De pe barca am putut urmari sosirea invitatilor la biserica – siluete in costume impecabile si rochii vaporoase, aduse la mal de Action man, o barca cu motor mandra sa fie taxi in aceasta zi. Desi interzise pe insula, nuntasii au sosit si in masini, siruri lungi de Mercedes-uri Sprinter, argintii si oficiale.

Dimineata, ancora noastra era angajata intr-o relatie intima cu Gratsia, ancora vecinilor italieni. Dupa negocieri transmise din gura in gura si cu 10 maini, scafandrul a acceptat sa ne deznoade pentru 60 de euro de barca si a purces la treaba. Italienii, s-a dovedit, nu stiau engleza. Nu stiau nici sailing, imi era evident dupa nodurile de ageamii pe care le facusera la fendere. A fost singurul incident prin care a trecut Kos si a fost unul minor. Bavaria, barca cu care naviga un grup de prieteni in paralel, si-a pierdut elicea.

Nu am vorbit deloc de mancare, pentru ca pana la acest moment nu a stralucit. Au fost preparate oneste, dar lipsite de savoarea pe care o asteptam. M-am dezmatat culinar insa la restaurantul Margaritei din Leonidion, o marina micuta, cu vreo 2 taverne si un magazin de tara. Margarita este o doamna la vreo 50 de ani, imbracata in negru, vesela si hotarata. Ne-a intampinat spunandu-i pe nume skipper-ului si ne-a informat ca legumele sunt cultivate de sotul ei, in gradina proprie. Fiul servea la mese si dupa cum aveam sa descoperim putin mai tarziu, mama sau soacra curata cartofi la bucatarie. Mancarea a fost excelenta, cu o dorada impecabila, calamari deliciosi si cataif pregatit special pentru noi. In piata de peste din Poros un pescar casatorit cu o suceveanca ne-a vandut 8 sardine si 8 creveti proaspat scosi din mare cu 6 euro. Intamplarea a facut ca uleiul de masline sa se termine tocmai cand gateam crevetii, asa ca l-am inlocuit cu putin unt. Am aromat cu usturoi ras fin si coaja de lamaie si am rumenit acolo crevetii, racorindu-i la final cu sucul lamaii. Au fost cei mai bni creveti mancati vreodata.

Intr-o dupa amiaza am sosit la Nafplio, in Peloponez. Vandut francezilor pe la 1388, cucerit de turci pe la 1540, orasul a fost recucerit de venetieni in 1685 si imbogatit de ei cu Palamidi, ultima mare constructie venetiana din afara republicii. Recuperata de turci, fortareata construita in stil baroc tipic este extrem de bine conservata si astazi, iar accesul se face la fel de dureros ca in trecut – se urca 857 trepte abrupte pana la intrare, peste 1000 pana in varf de unde se vede o panorama impresionanta asupra golfului Argolic. Nafplio, prima capitala a Greciei moderne are azi un centru vechi extrem de viu, cu taverne expunand fructe de mare si mici magazine de delicatese locale. In alta zi, am luat trenul pentru a merge la Micene, aflata la 20 km distanta de port. Zorita de venirea serii, vizitarea legendarei cetati a testat amintirile din vremea in care scandam Iliada in ritm iambic la orele de literatura universala. Am trecut pe sub poarta cu lei si ne-am plimbat printre granare, puturi-morminte si turnuri de aparare, rememorand crima Clitemnestrei si polemizand asupra adevaratului motiv al razboiului troian. Dezgropand aici o masca mortuara de aur, Schliemann ar fi spus ‘am privit fata lui Agamemnon’.

Ziua lasam in urma insule plesuve, cu talangi de capre si golfuri primitoare. Se facea baie – ei, se faceau fotografii – eu. Alunecam tacut si lasam in urma noastra un canal de valuri alburii, pe care Hansel si Gretel l-ar fi dibuit cu usurinta. Stateam pe punte, intinsa sub vele, inchizand ochii si avand sufletul deschis. Inspiram sare, zgomot de val sfios, luciri de pesti in gasca si tresariri de pescarusi. Expiram stresul cabinei de 2×2, dezamagirea barbunului lipsa din meniu si oboseala vietii de acasa.

Imi placea. Ma gandeam ca a calatori pe mare schimba perspectiva si focusul. Vacanta pe uscat pune accent pe destinatie, iar drumului nu ii cerem decat sa fie decent si suportabil. Calatoria ramane chiar si in cel mai bun caz un instrument, un mod de a-ti atinge scopul, de a ajunge la tinta. Pe mare, lucrurile stau invers. Ceea ce inseamna drum, devine destinatie, scop, obiectiv. Ceee ce traiesti pe uscat, in scurtele rastimpuri de alimentare sau vizitare, e pus intre paranteze. Sunt pauze menite sa puncteze calatoria; sunt semnele de circulatie ce ii articuleaza itinerariul. In plus, pe mare, incetezi sa fii subiectul si predicatul existentei tale mai mult ca oriunde. Te pierzi voit sau pe furate in imensitatea inconjuratoare. Pe o barca cu vele, subiect si predicat e numai vantul. As mai face-o odata? Cu siguranta. Doar ca de data aceasta vreau o barca de cel putin 49 de picioare, vant de 14-16 noduri, card de internet si o oprire obligatorie la Margarita din Leonidion!

Publicat in Ziarul Financiar Premium 24.09.2010

 …sushi, sashimi si un strop de yuzu

 Mergeti la NOBU, in Melbourne. Faceti-va pofta de mancare mergand pe jos pe malul raului Yara, dar nu cedati ispitei de a ramane la una din terasele, pub-urile sau restaurantele ce se insira de-a lungul apei.

 La NOBU aveti libertate deplina sa va comandati ce va pofteste inima, dar neaparat incercati o salata cu yuzu, micutul citric ce seamana cu tata-grapefruit, dar are gustul mamei-mandarina. Da un gust suav si totusi patrunzator, perfect in deschidere pentru new style sashimi de stridii sau vita wagyu.     

 Nobuyuki ‘Nobu’ Matsuhisa este chef-ul care a dat numele lantului de restaurante in care este asociat cu Robert de Niro. Acesta vine mai rar prin Australia, dupa cum ne-a spus chelnerita, dar japonezul isi vede de treaba si mestereste apropieri negandite intre bucataria japoneza si cea sud-americana. 

 ……confit de rata si piure de cartofi

 Ce poate fi special la rata sau la un piure de cartofi? Mergeti la Chez Flotte, la Paris pe rue Cambon nr 2 si aflati. Restaurantul are retete din Auvergne, iar rata este absolut delicios rumenita. Ce ma atrage mereu acolo este mai degraba acel piure numit aligot, care are in componenta branza Tomme de Savoie si usturoi, atat de cremos si gustos incat nimeni nu rezista unui supliment. 

 Cand mergeti la Chez Flotte, aveti si bonus – restaurantul este pe aceeasi strada cu Pierre Herme, asa ca refuzati desertul la masa si luati la pachet macarons de toate culorile si gusturile. Mie mi-a placut in mod deosebit iasomie si wasabi, din colectia de gusturi ale verii 2010. Daca tot sunteti acolo, luati pentru acasa si cateva borcanele cu dulceata facuta de Christine Ferber (alegere personala Ispahan – 3 straturi distincte de jeleu de litchi, zmeura si trandafir).

 ……5 o’clock tea

 Nu stiu cum mai este in Marea Britanie, dar in Hong Kong, la Hotel Peninsula mai exact, ceaiul de la ora 5 este o traditie si un eveniment. Servirea ceaiului se face cu rezervare, respectiv stat la coada pentru cei din afara hotelului, in timp ce rezidentii au priorittae in functie de locurile disponibile.

 Ceaiul si tot ceea ce presupune servirea lui este aici un ritual ce se tine in fotolii moi si serviciu de portelan fin. Gustarile vin pe suport de argint cu trei nivele, la baza sendvisurile cu castravete & crab, somon afumat sau salata de ou, apoi proaspat scoase din cuptor scones cu gem de capsuni si frisca, iar deasupra praline de fina ciocolata belgiana. Meniul de ceai este generos, iar sucul de portocala abia stors.

 Experienta ceaiului la Peninsula este trecuta in ghidurile turistice, dar nu de aceea trebuie traita. Este o intoarcere in epoca Victoriana si in trecut, cu tot ce avea el mai bun, iar pentru asta nici nu trebuie sa inchizi ochii. Hotelul a conservat arhitectura, uniformele micilor bell boys si a intregului staff, ba chiar si reteta de scones are peste 50 de ani.

 …..cataif aburind

 Divan, restaurantul turcesc din orasul vechi, serveste de vara aceasta cataif proaspat facut, la cererea pofticiosului. Este delicios, dar pentru un cataif ca la carte si precedat de o masa araba tipica organizati o excursie in Siria iarna aceasta. Pe langa o vacanta absolut superba, veti avea si experiente gourmet pe masura. Naranj este unul din restaurantele in voga in Damasc si nu are cum sa nu va placa. Singurul aspect negativ, cu care te obisnuiesti repede insa, e faptul ca masa incepe la sirieni pe la ora 10 seara. In rest, sunt prietenosi si le place sa manance bine. La Naranj, mancarea este fantastica, iar desertul e din partea casei mereu; consta in doua tavi rotunde de alama pline cu fructe si dulciuri arabesti, pe care nu ai cum sa le eviti, dar nici sa le termini. Cataiful, knaffe in meniu, vine aburind, cu branza tragandu-se in fire lungi si elastice, racorite de taiteii crocanti si totusi mustind de sirop cu gust de flori de portocala. Cataiful arabesc nu contine frisca si se serveste cu smoothie de menta, o limonada acra si plina de piure de menta ce te racoreste instant si iti cere mai mult knaffe. Pentru cei care nu conduc, merge bine Chateau Ksara blanc de blancs, vinul vecinilor libanezi.

 ……pizza cu mustati

 Mustatile nu apartin pizzei in sine, dar definesc brandul. Mustatile apar desenate peste tot pe sutele de bucatele de hartie pe care turistii au scris poezii, mesaje sau si-au lasat numele posteritatii. Mustatile dau numele locului – la Roma pizza se numeste bafetto, dupa pizzeria de langa Piazza Navona. Ascunsa pe strazi inguste si intortocheate, pizzeria are mereu coada la intrare. Un nene inalt si spatos iese din cand in cand si alege discretionar grupurile norocoase sa prinda o masa. Norocul le e dat de numarul de persoane, corespunzator locurilor libere. In seara aceea cand am fost noi, nu prea erau mese de doua persoane.

Meniul e simplu si totusi dificil de patruns. Se mananca numai pizza si cam atat. Tipurile de pizza insa, nu-s putine. Cei care o pregatesc sunt chiar la intrare, iar noi am stat la o masa langa, suficient de aproape pentru a inceta conversatia si a-l asculta pe pizzaiolo vorbind. Avea o voce ragusita, negricioasa si mafiota si puteai sa juri ca fusese vocea din Nasul. Pizza este absolut delicioasa, in orice combinatie am incercat, iar timpul e scurt, caci mai subtil sau nu, esti invitat sa achiti si sa pleci imediat ce ti-ai golit farfuria.

Nu va asteptati la décor de designer sau chelneri politicosi; frumusetea locului sta tocmai in aerul frust si concis – ai venit sa mananci pizza. Si te vei intoarce, pentru ca inca au mai ramas necitite poezii dedicate mustaciosului.

Material publicat pe www.yourmoney.ro 11 august 2010

Una din regulile grupului nostru de vacanta este evitarea turismului cu ghid. Ne place sa calatorim neinregimentat, liberi sa cotrobaim prin colturi netrecute pe harta, sa lenevim in restaurante lipsite de turisti si sa prelungim dupa pofta orice moment demn de aprofundare. In acest context, pregatirea vacantei incepe de acasa si ia forma unui mic dosar de recomandari avand ca sursa Conde Nast Traveller, Lonely Planet,Trip Advisor si prietenii ce au pasit pe acolo inaintea noastra. 

Pentru Vietnam si Cambodia, vizitate impreuna intr-o luna de decembrie, am facut un compromis ce s-a dovedit excelent. Am angajat o agentie de turism locala (Journeys Within) sa ne poarte prin locurile demne de vazut. I-am gasit pe internet si ne-au placut; activeaza in 6 tari din Asia de Sud Est, sunt specializati in turism customizat pentru grupuri mici  si au ghizi haiosi, lipsiti de morga celor europeni (Sina, ghidul nostru cambogian, a mancat o furnica in fata noastra pentru a ne demonstra ca nu glumeste).

Gratie acestui aranjament, logistica vacantei a fost perfecta, si desi nu mai avem povesti haioase despre rataciri si ratari, avem in schimb aparatul foto doldora de locuri in care cu greu am fi ajuns singuri.

Unul dintre aceste locuri a fost My Son, capital a dinastiei Cham intre secolele IV-XII si sit de ceremonii religioase hindu dedicate zeului Shiva, cunoscut aici si ca Bhadresvara.

Templele populatiei Champa

My Son este unul din cele mai importante monumente hindu din Asia de Sud-Est si prin urmare protejat de statutul de sit UNESCO.

La My Son noi am ajuns dimineata, pe o ploaie marunta ce cadea peste grupuri de japonezi si aparate de fotografiat neinduplecate. Peisajul avea ceva straniu, caci in ciuda japonezilor si a mirarilor asociate, ceata parea sa absoarba zgomotele si miscarea, asternand tacerea peste templele acoperite de muschi si vreme.

My Son este situat langa Da Nang, cam pe la milocul distantei intre Hanoi si Saigon. Asezarea este alcatuita din temple care refuza sa se supuna trecerii timpului sau cercetarii moderne.  Singurele care au reusit sa le distruga in masa au fost bombardamentele americane asupra bazelor Viet Cong din regiune. In prezent mai exista circa 20 din cele 70 de structuri initiale, iar cercetatorii nu reusesc sa conserve locul, acesta fiind unul din misterele asupra carora ghidul iti atrage atentia la My Son.

Sunt vizibile cu ochiul liber zone in care zidurile au fost refacute recent, dar la fel de vizibil este si esecul operatiunii. Pietrele refuza sa se prinda unele de celelalte si ii rezista mortarului modern, opunandu-i o forta eroziva ce reuseste sa macine zidul in mai putin de 3-4 ani. 

Uimitor este insa faptul ca liantul original, creat de arhitectii cham ai sitului, rezista dupa sute de ani. Cercetatorii nu au reusit sa descifreze secretul si toate incercarile lor au eficienta unui leucoplast – stingher si mai ales temporar.

Hanoi si Ho Chi Minh

Pentru nostalgici sau curiosi, Hanoi poate fi vizitat si pentru istoria sa revolutionar-comunista. Orasul adaposteste mausoleul si casa pe stalpi a celui care i-a dat independenta si ideologia.

O vizita la casa pe stalpi care i-a fost draga liderului politic este un prilej pentru a face o plimbare pe langa lacul din apropiere si a medita la paradoxul unei tari comuniste cu mentalitate capitalista si economie infloritoare.

Comunismul pare a fi mai degraba un element de décor pentru turisti, decat o atitudine palpabila. Cu spirit antreprenorial si ignorarea standardelor si normelor comune, vietnamezii spanzura o oglinda de un gard si te invita le calci pragul salonului de frizerie. Asa cum sase scaune la colt de strada fac un restaurant, scuterele sunt mini-vanuri supra-incarcate cu marfa si orice adunare de 4 vanzatoare de legume e o piata volanta. In toate acestea este insa o normalitate dezarmanta, care impiedica sentimente de mila sau jena.

Tunelele Cu Chi

 O noua zi inceputa la 7 dimineata, de data aceasta pe un ponton, asteptand o barca ce ne va duce la celebrele tuneluri sapate de vietnamezi in razboiul cu americanii.

 Reteaua de tunele acopera aproape intreaga tara, insa cele de aici au fost folosite de Viet Cong in ofensiva Tet din 1968. Excursia incepe prin vizitarea unor celule refacute si cuprinzand variate mijloace de tortura; continua cu o plimbare in padure si prezentarea mai multor tipuri de capcane, majoritatea ingenioase din punctul de vedere al gradului de durere produs. Sunt informatii dure, pe care nu ai vrea sa le afli, mai ales daca mergi ulterior la Muzeul Ramasitelor Razboiului, din Saigon, actualul Ho Chi Min City, aflat in apropiere.

 Muzeul are o istorie interesanta in ceea ce ii priveste numele. Initial se chema Muzeul Crimelor de Razboi produse de Imperialismul American si Guvernul Marioneta Al Vietnamului de Sud. Mai apoi, a fost cunoscut ca American War Crimes si mai tarziu drept War Crimes Museum, pana in 1993. In urma normalizarii relatiilor cu USA (sau a plangerilor facute de acestia) s-a ajuns la numele de azi.

 Indiferent de nume insa, realitatea este crunta. Numeroase fotografii si filme extrem de descriptive arata oameni mutilati, copii cu maformatii nascuti astfel la cativa ani de la terminarea conflictului ca urmare a remanentei gazelor, custi de tigru folosite pentru intemnitarea prizonierilor politici, tancuri si munitie inca activa, etc. 

 Revenind la tunele, acestea au functionat ca adaposturi, spitale, depozite de armament si mancare, loc de refugiu pentru familiile luptatorilor si cale de acces/ tranzit. In timpul razboiului, erau perioade in care luptatorii stateau si zile la rand in subteran, in intuneric, spatii stramte si pline de insecte producatoare de infectii.

 In prezent, turistii pot intra in tunele si experimenta pe propria piele minute din viata luptatorilor de guerilla pe timp de pace, insa. Unele tunele au fost largite pentru confortul turistilor vestici si dotate cu lumina. Noi am intrat intr-o retea stramta si intunecata insa, neluminata si asa am aflat ca pot suferi de claustrofobie temporara.

 La iesire am fost imbiati cu o bautura locala – snake wine – obtinuta prin macerarea unor serpi veninosi in alcool de orez sau grau; ni s-a explicat ca veninul devine inactiv in alcool, insa reticenta a persistat. 

 Delta Mekongului

 Indiferent de motivul pentru care veniti in Vietnam, veti gasi imediat unul in plus, pentru care va veti bucura de alegerea facuta – geografia. Pe langa plaje salbatice bucuroase de oaspeti si munti cu paduri racoroase, Vietnamul are una din cele mai interesante ecosisteme din lume – delta Mekongului. 

 O mare portiune din sud-estul tarii face parte din aceasta delta – circa 15000 km patrati ce aduna munti, vai si campii plate, toate scaldate de Mekong. Aici se recolteaza jumatate din productia de orez a Vietnamului, al doilea mare producator al lumii.

 Pentru a gusta viata deltei sunt necesare cateva zile, cu cazare in Can Tho sau Chau Doc, orasele comerciale fermecatoare si loc de trecere a frontierei catre Cambogia.

 In delta viata are loc, bineinteles, pe barca; vietnamezii – aici multi de origine chineza, khmera si cham – traiesc pe barca si fac negustorie pe barca. Ambarcatiunile lor sunt late pentru a primi pe ele toate cele trebuincioase unei existente semi-marine si au prora pictata. Vazandu-le venind spre tine, vezi de fapt doi ochi fermi strabatand valurile, deasupra unui nas carn, lemnos.Oamenii isi trateaza barcile ca si pe moto-scutere, drept cai de povara ce cara legume, materiale de constructii si orice altceva necesar, totdeauna incarcate pana la refuz. La fel ca si pietele terestre, si cele de pe apa se formeaza prin adunarea catorva barci pline cu fructe, legume, obiect gospodaresti subiect de troc sau achizitie pesin.

 Apa este murdara, dar acoperita cu plante acvatice vesele si pasaret nelinistit, mereu in cautare de hrana. Atmosfera este linistita, barca aluneca lin pe apa si e bine de stiut ca daca ti-e foame sau doar pofta de ceva, il vei putea gasi pe urmatoarea barca/ piata.

 Incercati Vietnamul iarna aceasta; costul vietii este mic, iar bucuria imbogatirii sufletului cu o asemenea experienta nepretuita.  Atentie insa, s-ar putea sa fie o vacanta cu program de lucru mai drastic decat cel de la birou!

 Adriana Sohodoleanu este fondatoarea conceptului Biscuit, gourmet gifts & treats si partner The Goodie Bag Company, agentie de evenimente, grafica si alte lucruri creative.

 Publicat pe www.yourmoney.ro pe 4.08.2010